De vorba cu voi, despre copii.

De vorba cu voi, despre copii.

Devenim parinti fara a urma vreo "scoala pentru viitorii parinti", fara examen de admitere si fara examen de licenta. Avantaje si dezavantaje: avantaje ce decurg din bucuria de a fi parinte si dezavantajele unei responsabilitati care parca creste o data cu cresterea copilului, vorba aceea: copii mici - probleme mici, copii mari - probleme mari. Cum sa conduci o masina fara scoala de soferi, fara carnet de conducere? Si oare putem spune ca un copil este mai usor de "condus" decat o masina? Din contra - este mult mai dificil! Si atunci?

In acest caz una din explicatii ar fi: avem inlauntrul nostru tot ce ne trebuie pentru conceperea, nasterea si cresterea unui copil. Avem, de asemenea, capacitatea de a invata tot ceea ce este necesar pentru copil, iar o colaborare din ce in ce mai stransa cu Creatorul nostru ne este de cel mai mare ajutor in acest sens (ca de altfel in toate sensurile!).

Ca in orice lucru, si in cazul conceperii, nasterii si cresterii unui copil trebuie sa pornim cu "inceputul". Dar care este inceputul? Fireste - inceputul este Dumnezeu ("Eu sunt alfa si omega, INCEPUTUL si sfarsitul"). Dumnezeu este temelia oricarui inceput; aceasta este o conditie pentru ca acel lucru sa fie facut cu adevarat bine. De aici si necesitatea de a-L cauta pe Dumnezeu si de a avea o comuniune din ce in ce mai profunda cu El cat mai devreme in viata noastra. De ce sa ne interesam de Dumnezeu doar atunci cand apar probleme foarte grave, cand suntem pusi in fata unor situatii foarte dificile - iar daca totul ne merge din plin, Il ignoram? De ce sa nu fim cinstiti cu noi insine? Cinstea cu propria persoana face posibila cinstea cu ceilalti. Pentru ca daca cineva nu este cinstit cu sine insusi, cu atat mai putin va fi cinstit cu cei din jurul sau!

Copilul ne stimuleaza sa ne daruim, iar orice ne provoaca la iubire curata, la daruire ne ajuta in cresterea spirituala. Nu poti creste spiritual orientandu-te catre egoism, ci doar prin daruire.

Poate nu ne dam seama de la inceput, dar un copil ne ajuta sa intelegem cum sa comunicam si cu adultii. Fiecare dintre adulti poarta un copil in sine. Sigur, 70 de ani pentru un om poate parea o varsta inaintata, dar raportata la varsta universului reprezinta totusi anii unui copilas... Astfel ca fiecare om matur este si adult si copil in acelasi timp. Putem spune dintr-un anumit punct de vedere ca pe copii ii cresc fratii lor mai mari. Mai in profunzime vazand lucrurile, nu exista decat un singur Parinte al tuturor - Dumnezeu - iar ceilalti sunt frati si surori, mai mult sau mai putin evoluati spiritual.

Cum ne invata un copil sa comunicam mai bine cu adultii? Un "proaspat" parinte constata destul de repede ca cel mai bun raspuns din partea copilului il primeste atunci cand se adreseaza acestuia cu iubire, cu intelegere, cu multa rabdare, cu zambetul pe buze.
Cand copilul este mic, cel mai repede se linisteste cand il simte aproape pe parinte - cand se simte leganat, cand primeste mangaieri si aude un glas bland. Bineinteles ca pot fi multe cauze care-l pot face pe un copil agitat, iar parintele este chemat sa le descopere cat mai repede: copilului ori ii este frig, ori ii este prea cald; poate ca este ud, sau este obosit; ii este foame sau sete; il doare burtica (are crampe); poate ca nu-i place intunericul; vrea sa fie plimbat sau doreste sa ajunga la o anumita jucarie s.a.m.d.
De la aceste aspecte legate de relatia cu un copil, omul matur isi da seama ca in relatia cu semenii lui adulti pot interveni si la acestia tot felul de probleme, de tulburari - bineinteles altele decat cele ale unui copilas. Astfel ca - o data inteles acest lucru - pretentiile in privinta raspunsului primit de la semenul adult scad foarte mult: "cine stie, poate are si el problemele lui...".
Se intampla sa avem niste pretentii exagerate de la cei de langa noi; ca si cum ei nu ar trebui sa aiba dureri trupesti sau sufletesti, iar daca au, avem convingerea ca toata lumea are nivelul spiritual necesar pentru a si le remedia instantaneu! Dar nu este asa. Sunt oameni care la dureri fizice sau tulburari sufletesti se inraiesc; altii se imbuneaza. Sunt reactii si reactii... Dar este bine sa iei in calcul intotdeauna ca cel de langa tine este supus durerii, dupa cum si tu ai avut si poate ca inca mai ai anumite dureri, de ordin fizic sau sufletesc. Atunci de ce sa consideram ca cel de langa noi este perfect sanatos fizic si spiritual si ca "n-avea nici un motiv sa se poarte asa cu noi"?
Oricum, eu gasesc ca cea mai buna solutie este sa nu emitem judecati fata de semenul nostru, ci sa ne straduim sa aflam care este cel mai mare bine pe care-l putem face pentru el si sa actionam in acest sens.
Sunt unii - chiar dintre doctori si asistente - care recomanda duritate fata de copilul mic. Ceva de genul:
"Nu trebuie tinut in brate! Asta este rasfat! Aoleu, l-ati invatat in brate, sa vedeti ce-o sa va faca! Copiii sunt profitori, niste mici teroristi, si va vor scoate pari albi daca va aratati prea iubitori s.a.m.d." Eu nu sunt de acod cu o astfel de atitudine.
Ce invata copilul din duritatea parintelui? Copilul invata ultimul lucru la care ar trebui sa se gandeasca: ca nu se poate niciodata baza pe iubirea neconditionata a parintelui sau! Invata ca nu este bine sa exprime fata de parinte ceea ce simte; ca parintele pentru unele lucruri il va respinge, sau altfel spus ca nu poate avea o totala incredere in parintele sau!
Mai tarziu, acelasi parinte se intreaba:"Ce-o fi avand copilul meu, ca este asa de ascuns?... Foarte greu iti dai seama ce gandeste. Este asa de inchis! Oare de ce este asa? Ca eu m-am purtat perfect cu el tot timpul! Mai mult decat am facut eu pentru el - cat m-am sacrificat!... - nici nu se putea face! Probabil ca asa este firea lui. Seamana cu...."
Asa de greu ne asumam responsabilitatea pentru actiunile noastre....
Daca ceva nu iese bine, gata: "Nu eu am facut acest lucru! Eu am facut totul bine! Nu stiu de ce a iesit asa! Cine a mai colaborat cu mine? Aaaa, Popescu, Ionescu si Georgescu... Inseamna ca ei au gresit cu ceva! Precis! Alta explicatie nu exista! s.a.m.d."
Aceasta necinste intelectuala o avem bineinteles si in relatia cu copiii (sau poate, mai ales in relatia cu copiii!). Daca copilul este neascultator, obraznic, nu invata bine, apuca pe o cale gresita s.a.m.d. el este de vina! ...Sau altii sunt de vina! In nici un caz noi, ca parinti, nu avem vreo vina! Sau daca avem, oricum, avem cea mai mica vina! Pentru ca noi - nu-i asa? - am facut tot ce se putea face, ne-am sacrificat pentru copii!
De unde concluzia ca rezultatele negative se datoreaza incapacitatii copilului de a recepta toata bunatatea si intelepciunea noastra si/sau anturajului in care "se invarte" copilul! Noi ca parinti, tot ceea ce s-a putut face, am facut!
Daca am vrea, lucrurile s-ar rezolva, sau cel putin s-ar ameliora foarte mult printr-o discutie blanda, sincera cu copilul si asumarea deplinei responsabilitati chiar si in fata copilului - bineinteles explicatiile trebuie date pe intelesul copilului.
Dar cati dintre noi parintii facem asa? "Eeee, sa recunosc eu vreo greseala in fata copilului? Pai nu mi-as pierde autoritatea in fata lui? Cum adica, sa creada copilul ca are un parinte care din cand in cand mai greseste? Un parinte sa-si ceara iertare copilului? Doamne fereste! Eu nu-mi cer iertare de la adulti (cand gresesc), cum sa-mi cer iertare de la propriul meu copil?! s.a.m.d."
Dar, dupa parerea mea, situatia este tocmai inversa: daca ne cerem iertare copilului pentru greselile facute fata de el, noi crestem in ochii copilului! Mai mult, ii dam copilului un exemplu de cum sa procedeze cu noi si cu ceilalti cand greseste! Daca noi nu-l invatam cum sa ceara iertare si cum sa-si asume responsabilitatea, cine sa-l invete? Nu suntem noi cei chemati sa-i invatam aceste lucruri pe copiii nostri? Daca ne asumam responsabilitatea noastra in fata copilului, noi ne infatisam in fata lui ca niste oameni cinstiti, corecti, integri, oameni pe care ei se pot oricand baza! Si nu aceste lucruri ne dorim in relatia cu copiii nostri?
Mai apare situatia cand un parinte isi invinuieste copilul pentru neintelegerile aparute in relatia cu partenerul de viata. Ceva de genul:"Pana sa avem copilul, ma intelegeam perfect cu partenerul meu de viata; aveam o casatorie model! Dupa ce a venit copilul, au aparut tot felul de probleme in casnicie! Da, da... de la copil s-a stricat casnicia mea s.a.m.d." Si unii parinti isi sustin acest punct de vedere chiar de fata cu copilul... Va dati seama ce se petrece in sufletul acelui copil.
A invinui copilul pentru problemele din casnicie este poate una din cele mai mari neobrazari ale unui parinte. In loc sa recunoasca incapacitatea lui, ca "proaspat" parinte, de a renunta la o viata comoda si de a inainta pe un drum al daruirii, parintele declara copilul drept cauza a nefericirii in casnicie. Cand vine un copil pe lume, pot aparea probleme intr-o casnicie - dar nu din cauza copilului! - ci din incapacitatea parintelui de a se darui pe masura acestei marete provocari! Am dreptate?

Asumarea responsabilitatii in fata copilului ne va aminti ca acelasi lucru trebuie facut si in relatia cu ceilalti. Sau poate drumul este exact invers. Aici depinde...lucrurile difera de la caz la caz.

Apoi, cand copilul incepe sa faca primii pasi, cand incepe sa rosteasca primele cuvinte, ce bucurie pe parinte! Si copilasul este permanent incurajat sa mearga si sa vorbeasca din ce in ce mai bine. Am convingerea ca tot asa trebuie sa insistam si noi in facerea binelui, si ca Parintele nostru ceresc se bucura de orice vorba buna rostita si de fiecare pas de-al nostru catre bine. Trebuie deci sa indraznim in facerea binelui, in daruire, sa ne marim credinta in Dumnezeu, sa avem mare nadejde in Calea aceasta catre bine. Si sa nu uitam ca singura Cale de acces la Dumnezeu este iubirea- iubirea fara limite fata de Creator si daruirea, iubirea ca fata de sine in raport cu semenii!
Ar mai fi multe lucruri de spus in privinta copilasilor, dar doar acestea mi-au venit acum in minte.

Urmeaza o alta etapa, cand copilul vorbeste si este "pe picioarele lui", adica merge. Incepe sa stabileasca relatii cu cei apropiati lui ca varsta si sa imprumute vorbe, atitudini de la altii, de la ce vede la televizor s.a.m.d. Incepand de la aceasta varsta copilul ia exemplu de la parintele sau in privinta trairii crestine.
Cunosc pe un parinte care i-a spus copilului sau: "Dragul meu, noi spunem lui Dumnezeu "Tata", dar sa stii ca El nu este "Tata" asa ca mine... Eu ca "tata" mai fac si greseli, dar Dumnezeu este un Tata fara nici un fel de greseala, perfect, bun in toate privintele."
Deci se pune problema: cum dam noi un exemplu bun de traire crestina copiilor nostri? Dar despre asta, poate alta data...
Va multumesc pentru atentia acordata si astept parerile voastre.

Giuliano

karol spune:

E atat de adevarat ceea ce spui tu.Recunosc-cu rusine- ca ma regasesc in spusle tale.Pana sa o am pe Michelle, ma rugam la D-zeu doar atunci cand aveam nevoie de ceva, numai atunci cand eram intr-o situatie grea.Uitam sa-i multumesc Lui atunci cand eram fericita si toate-mi mergeau bine.Credem ca fericirea aceea mi se cuvenea si nu era nevoie s-o impart cu nimeni.Cand am nascut-o pe Michelle(1 an si 4 luni) si am vazut-o atat de perfecta fara nici cel mai mic defect, atunci, am simtit nevoia sa ma asez in genunchi si sa-i multumesc Lui ca mi-a daruit o asa minune.Dupa o perioada, cand bb a mai crescut, iar am uitat de D-zeu.Relatia cu sotul meu se stricase dupa ce a aparut copilul in viata noasrta iar eu involuntar dadeam vina pe copilul meu.Relatia cu sotul meu era mult mai apropiata inainte sa fim 3.Acum sunt impacata cu mine, sunt fericita ca am o fetita asa frumusica si sanatoasa si nu mai uit sa-l rog pe El sa-mi dea rabdare si putere sa-mi cresc puiul.In rest, nu mai conteaza nimic...

Cristina spune:

Iti multumesc!

cl spune:

Giuliano, m-ai lasat fara cuvinte. Prin aceste framantari au trecut multi dintre noi. Un copil ne vindeca de orice urma de egoism din noi. Noi nu mai contam, ci "el" conteaza. Copilul ne invata sa comunicam, din nou, prin semne. Cuvintele nu mai au valoare. Si tot el ne Re-invata iubirea neconditionata. Ne reinvata sa traim si sa ne bucuram ca traim, sa apreciem fiecare clipa pe care o traim si restul sa nu mai conteze. Copilul ne invata sa daruim, sa iubim si sa traim. Iar asta nu realizezi decat dupa ce il ai.
Si cred ca toti spunem, atunci cand nu avem copii "vai ce rasfatat!", iar apoi il rasfatam pe al nostru fara sa ne mai pese de parerea celor din jur.
Giuliano, scuza-ma ca nu sunt atat de maestra, ca tine, in cuvinte, dar am cautat sa exprim atat cat am putut ceea ce simt. Pentru tine: ,
Claudia si Alex (4 ani si 4 luni)

iulian1969g spune:

Va multumesc tuturor pentru aprecieri.



Giuliano