satul fara nume

Cel mai salbatic loc pe care l-am vazut vreodata era undeva in Bulgaria, pe malul Marii Negre, intr-un sat pescaresc al carui nume nu il stiu nici azi … eu ii spun “satul fara nume”. Drumul de la Balcic pana in satul acela l-am facut cu un autobuz din vremea razboiului, care ne zdruncina ingrozitor si in care erau claie peste gramada tarani, pescari si vilegiaturisti bulgari care vorbeau, radeau sau priveau indiferenti pe fereastra. Cei cativa zeci de km. i-am parcurs intr-un timp care mi s-a parut tare lung … nu stiu de ce … poate pt. ca nu vedeam altceva decat padure si o sosea proasta si necirculata … cu greu, am kinteles, mai degraba [prin semne, unde tb. sa coboram … de la statie pana in « satul fara nume » a fost un pic de mers pe jos : sosea si padure de-o parte si de alta.
brusc, o cotitura la dreapta si, total neasteptat, marea… si stanca, pt. ca atunci am vazut ca eram pe un tarm stancos, iar jos era o Mare Neagra pe care eu n-o stiam : tulburator de limpede si verde-turcoaz ! undeva in departare se vedea o plaja cu nisip, ceva oameni si parca un fel de terasa…
satul acela nu l-am vazut de fapt, niciodata, era bine ascuns intre dealurile stancoase aflate in susul tarmului… acolo locuiau vilegiaturistii bulgari si, dupa cum am descopterit mai apoi, rusi…
am gasit si camping-ul in care tb. sa intindem cortul pt. cele cateva zile: undeva pe deal, de cealalta parte a soselei, casutte aflate in diverse stadii de constructie insa cu totul abandonate, iar spatiul pt. corturi – o padurice salbatica cu luminisuri … pustiu…
si totusi, intr-o poienita, o familie de bulgari : mama, tata si cei doi copii. am impartit cu oamenii aceia paduricea, poienita si, uneori, masa, de parca ne stiam de cand lumea, desi, pana la urma n-am aflat mai nimic unii despre altii fiindca ne intelegeam mai mult prin semne …
« terasa » de pe plaja era o coliba cu peretii si acoperisul din snopi de stuf, trantiti unii langa altii si legati cumva, dar complet deschisa catre mare… cateva mese, scaune, din fier parca, o tejghea care voia sa fie barul, o lumina stinsa, atat de stinsa de parca zareai numai conturul nu si continutul celor ce se aflau acolo, plase pescaresti atarnate pe sus si pe pereti, o roata de caruta suspendata, scoici, dar toate pareau aruncate la intamplare, prafuite, nisipite - decoratiuni marine, salbatice, naturale … si o muzica exceptionala, numai blues adevarat …
era innebunitor sa sezi pe nisip langa coliba sau in coliba cu berea-n fata, sa privesti prostit la stele si luna, sa auzi marea si muzica aceea …
ziua sa te coci la soare, sa te racoresti in mare si sa te duci pana la cotitura unde marea avea culoarea si limpezimea aceea neverosimila …
si sa nu intelegi nimic din ceea ce se vorbeste in jurul tau pt. ca se vorbea numai bulgara si rusa, cand se vorbea … nu stiu de ce, parca mai mult se tacea acolo, parca totul se petrecea alene, parca timpul nu mai era acelasi …
in toate acele zile am avut senzatia ca sunt la « capatul lumii », ca totul se termina acolo, pe bucatica aceea de tarm …
fabulos !

cel mai, sa spunem, antagonic, loc celui mai sus descris, pe care l-am vazut vreodata, este monte carlo… clasic, stilat, sofisticat, opulent, prin tot ceea ce il alcatuieste : pozitionarea, aerul, arhitectura, plantele, vitrinele magazinelor si ceea ce era expus in ele, masinile, ambarcatiunile din port si, bineinteles, oamenii … oh ! desigur, vestitul cazinousi terasa din fata lui …
nu m-as intoarce acolo decat daca as avea foarte multi bani si un titlu nobiliar din mosi stramosi si asta nu din snobism, ci pentru ca este orasul lor, care m-a facut sa simt ca m-am intins mai mult decat imi e plapuma si ca trebuie intotdeuna sa-mi vad lungul nasului …
e un oras atat de …pretios ca parca te astepti sa ti se ceara socoteala (a se citi, eventual, « taxa ») si pt. simplul fapt ca respiri aerul acela princiar …
realizez acum ca nu gasesc prea multe cuvinte sa scriu despre nobilul monte carlo …
cineva mi-a spus ca ar trebui sa fiu multumita ca l-am vazut pt. ca sunt atatia altii care si-ar dori asta si nu vor putea vreodata … da, asa este, dar un astfel de gand nu ma face sa simt nici un dram de emotie…

dar in « satul fara nume » m-as intoarce oricand, desi, tare ma tem ca farmecul salbatic al acelui loc a fost coplesit de ceea ce numim « civilizatie » …

Balcic

autobuzul, tot unul de pe vremea razboiului, cu care veneam de la Varna, a oprit in final intr-o autogara din Balcic. autogara, era cam la fel cu orice autogara de la noi din provincie : o cladire mare, cenusie, urata, nu fiindca ar fi fost darapanata, dar nu-ti spunea absolut nimic, in parcare, tot ca si la noi, hartii, ambalaje de te miri ce, mucuri de tigara si oameni … oameni simpli, cu papornite, catel, purcel, copii …
am iesit in fata autogarii – o sosea circulata care cobora … asadar, autogara era in varful unuia dintre dealurile pe care e asezat Balcicul …
acolo, in fata autogarii, la o cismea, am intalnit primul roman al balcicului, un batran … un batran care regreta vremuri apuse si se plangea de prezent … ne-a spus ca toata strazile coboara catre mare …
am apucat-o in jos pe soseaua aceea, ma uitam in jur si, in dreapta si in stanga, au inceput sa apara stradute mici si inguste, cu case vechi, inghesuite unele in altele, umbrite de vita, dar curatele, cele mai multe albe sau, oricum, in culori deschise … parca incepea sa semene un pic cu balcicul din cartea care m-a trimis catre el …
am tot coborat, se simtea briza, o artera principala si, dincolo de ea, faleza …
pe faleza, carciumioara langa carciumioara, nu le pot numi restaurante, curatele toate, fete de masa in carouri – parca le vad – albastru cu alb, meniuri trasate cu creta pe tabla de la intrare, toate pescaresti si mirosea atat de bine a peste si a cafea… si a mare … iar cand te uitai in spate si in laturi se vedea balcicul aruncat pe nenumarate dealuri si delusoare « de creta », iar in fata mea, la picioarele mele, marea … ah ! da, parca ar fi balcicul acela din carte sau, poate doar eu il vad asa …
n-am stat in balcic decat o zi, nici macar una “plina”, nu pot spune ca l-am descoperit, dar l-am atins, l-am simtit, asa, in fuga, si m-am indragostit de el la prima vedere …

ma gandesc ca am vazut atatea locuri care m-au marcat, m-au impresionat, m-au emotionat, m-au invatat, dar putine imi sunt atat de adanc in suflet precum « satul fara nume » si balcicul …