Inger razvratit
Raspunsuri - Pagina 2
casandra spune:
Dupa cum am mai spus, eu am urmarit cu interes firul povestirii, este un subiect de suflet, postat la "Calatoriile sufletului", deci chiar nu vad nici un motiv sa deranjeze. Imi pare rau sa vad ca incet-incet se transforma intr-o disputa, sper sa ma insel, iar povestea sa continue de acolo de unde a ramas.
mamica dulce spune:
acum am descoperit si eu sbiectul lui oblio si l.am citit cu o curiozitate crescanda,chiar imi place si sper sa continui postarea lui,cred ca adminul n.ar avea nimic impotriva..este la un forum cu si despre suflet si calatoriile pot fi si in..interior,in imaginatie,nu doar in lumea larga.
..si chiar il admir pe oblio ca a avut curajul sa isi expuna scrierile,nu multi pot face asta..(eu consider postarile lui oblio un inceput de roman..asa este?)
asa ca te rog sa continui,..si cui nu.i place sa nu citeasca,serios acum,se ajunge iar la o polemica???
http://www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=mamica%20dulce
cataghe spune:
Oblio, lamureste-ne, o data pentru totdeauna: tu ai acceptul sotiei tale pentru a-i publica fragmente din jurnalul intim pe un forum? Ai acceptul prietenei tale virtuale ca sa faci publica corespondenta dintre voi? Pentru ca daca nu le ai, atunci gestul tau, chiar daca unora dintre noi ne place sa te citim, este grav , pentru ca tu implici persoane care iti sint dragi si pe care ar trebui sa le protejezi de deziluzii si dezamagiri generate de comportamentul tau...
Te rog sa ne raspunzi la intrebare, eu cred ca este important.
Poate ar fi trebuit sa postez la celalalt subiect al tau, dar oricum cred ca sintem cam aceiasi care le citim pe ambele.
Numai bine,
Catalina.
This is the first day of the rest of my life!
Oblio spune:
Vad ca tendinta acestul subiect pare sa duca in alta directie. Oare nu e destul de clar? Trebuie sa se faca o delimitare clara intre privat si public. Eu am extras din propriul meu jurnal, pe care-l poate vedea toata lumea. Trebuia sa cer acordul sotiei??? Oameni buni, dar se pare ca nu ne mai intelegem. Sotia mea face parte din viata mea. I-am spus de nenumarate ori despre ceea ce fac, oare trebuie acordul ei in scris, pentru a dovedi cuiva ca il am?
Cat despre "prietena virtuala", mi s-ar parea cu adevarat aiurea sa ma apuc sa citez de pe chaturi, unde conversatia noastra era cu adevarat intima. Noi ne scriam pe forum, unde ne urmareau zilnic zeci si zeci de oameni care veneau cu propriile opinii. Daca se considera asta "un secret", atunci, da, aveti dreptate! Doar ca poate nu se intelege destul de clar esenta: eu nu de dragul faimei, am cautat sa scot subiectul in evidenta, ci fiindca voiam sa arat cat de vulnerabil poate fi cineva care pana la un moment dat sustinea sus si tare ca "Nu si-ar insela sotia!". Si, da, a existat - cel putin teoretic - acest risc, numai ca asta nu s-a intamplat niciodata, fiindca "nebanuite sunt caile... Domnului!..." Dac-as fi continuat, s-ar fi aflat si cat de mult am regretat aceasta "alunecare", numai ca, inainte de toate lumea se grabeste sa puna la zid un om despre care nu sunt destule date!... Doriti neaparat incriminari? Le aveti din belsug! Ce-mi ramane mie de facut? Probabil sa plec! Asta e si dorinta celor... "de bine" (ca sa nu spun de bi/a ca iar imi aprind paie-n cap!!!)
mamica dulce spune:
oblio,nu mai pune si tu paie pe foc...a fost un inceput de disputa,hai sa o ingropam asa cum e si ..spune mai departe povestea ..nici nu m.as fi gandit ca sunt file din jurnal...
si daca unii dintre cititori nu apreciaza,asta este,este un forum public,toti suntem inteligenti si avem dreptul la replica,eu chiar ii admir pe cei care spun raspicat ca nu le place ceva,eu de multe ori ..aproape niciodata,nu pot face asta si mi.e ciuda de nu mai pot
tu ia si posteaza linistit,sau ,daca nu mai ai nici un chef,fa un rezumat si scrie sfarsitul,chiar m.ai facut curioasa
http://www.desprecopii.com/chatnew/Desprecopiichat/PaginapersonalaView.asp?nickname=mamica%20dulce
Oblio spune:
Poate sunt necesare cateva raspunsuri si lamuriri directe, pentru a evita eventualele confuzii.
1- "Inger razvratit" este un roman scris in 1986, cand m-am imbolnavit si cand toata lumea era incredintata ca am cam terminat cu cele pamantesti. Faptul ca... n-am murit, i-a surprins atat pe prieteni cat si pe medici. (Daca ati sesizat la "profil", sunt adeptul terapiei naturiste. Stiu eu de ce!) Manuscrisul a umblat prin mii de maini, dar n-a fost publicat niciodata. Acum incerc sa-l transcriu, dar imi ia ceva timp. In memoria calculatorului n-am decat primul capitol si ceva dintr-al doilea. Ca este sau nu un roman autentic, nu sunt eu in masura sa spun. Are in jur de 300 de pagini si a fost scris in decurs de trei luni, fiindu-mi de mare ajutor mai ales ca tonus. Cand scriu, toate gandurile negre dispar. (Ma refer la scrisul relaxat!)
2- "Iubirea ce se stinge" nu isi propune sa devina un roman. Aici sunt adunate o multime de ganduri, unele dintre ele nerostite vreodata. Eu insami am nevoie de multe raspunsuri de la viata, pentru a intelege mai clar sensul real al ei, si nu cel pe care ni-l imaginam noi, in excesul orgoliului nostru!
3- Nici intr-un caz, nici in celalalt, eu nu cred ca sunt genul... "siropos". Nu ca mi-ar displace! Nici nu stiu daca am o imagine foarte clara a acestui gen. Dar ma stiu mult prea "intortochiat" ca sa-l clasific astfel...
Sa auzim de bine!
........................
Intervin si eu cu un « edit », ca su nu amestec lucrurile intre ele!
Voi continua sa postez, incheind astazi capitolul I. Intre primul si al doilea, va dura, probabil, fiindca trebuie sa-l transcriu. Iar timpul meu nu este intotdeauna la discretie ! Dar… voi incerca. Asta pentru mine in primul rand !
Dincolo de inocenta, e alunecare!
bia spune:
Am recitit si eu regulamentul forumului,iar la pct.3 am regasit cateva idei pe care as vrea sa le aduc in atentie:"Nu uitati ca scopul participarii in cadrul discutiilor,nu trebuie sa fie convingerea celorlalti participanti,ca punctul de vedere propriu este cel corect.Retineti ca nu este obligatoriu ca discutia sa se termine cu un acord.Nimeni nu are dreptul sa se supere,daca ceilalti participanti nu ii impartasesc opiniile.Acesta este esenta dialogului."Daca se vor reciti mesajele mele,in ordinea in care au fost scrise,iar apoi raspunsurile lui Oblio,poate se va intelege ceea ce am vrut sa transmit.Nu am primit raspunsul asteptat dupa primul mesaj,in schimb s-a incearcat intimidarea mea pe privat.Cred ca doar eu sunt in masura sa hotarasc ce fac public si ce nu.Imi mentin in continuare parerea,eu nu voi sterge nimic din cele ce am scris,o pot face cei in drept.
OK. Si daca vreti sa va certati, exista forumul "Zona Zoster".
Oblio spune:
Luiza ezită putin, surprinsă de hotărârea lui, apoi i-o întinse si ea, resemnată.
- Te invit la o cafea. Bănuiesc că n-ai să refuzi!
Chipul i se lumina dintr-o dată, văzând că Alin o amăgise.
- De ce nu la o bere? răspunse ea, nefiresc de entuziasmată .
O noua surpriza pentru Alin. El si-ar fi dorit acelasi lucru, dar gândul că la o asemenea invitatie, ea s-ar fi simtit din nou jignită, îl făcuse să renunte. „Hotărât lucru, îsi zise el. Fata asta e plină de neprevăzut!”
La „grădină”, mesele nu erau ocupate toate. Ochiră una mai retrasă, si se îndreptară spre ea. Câtiva cunoscuti îl salutară pe Alin cu o atentie exagerată, desi în alte împrejurări abia daca murmurau ceva. De cum se asezară, ospătărita se si ivi.
- Buna, Alin! Cu ce să vă servesc?
- Două beri reci, daca esti drăguta, din rezerva aia specială...zise el făcându-i cu ochiul.
Aceasta zâmbi si se retrase la fel de discret precum apăruse.
- Ei, dar văd că esti foarte cunoscut prin zonă!... se grăbi Luiza să remarce, încercând să-si găsească o pozitie mai comodă.
- Exagerezi! Mi-e vecina de bloc.
- Si băietii care te-au salutat, tot vecini de bloc, nu-i asa? zâmbi ea.
- „M-au salutat!”, repetă el ironic. Salutul lor este 99% legat de interesul pentru tine. Dacă ieseam cu vreuna nasoala, sunt sigur că se făceau că nu mă cunosc, ba poate mai dădeau si vreun vânt când treceam prin dreptul mesei lor!
- Ei, lasă! Se amuză ea. Chiar asa? De fapt de ce m-oi fi mirând? Nici tu nu esti altfel!
- Eu? Nu neg că mai sunt uneori impertinent, dar nu si ipocrit. Niciodată nu m-a interesat o fată însotită, si nici una care nu-mi spune nimic ce m-ar putea tenta. Dacă mai abordez din când în când cate una, o fac doar atunci când o consider singură si accepta să mă cunoască. Dar tu oricum nu poti întelege filosofia asta…
- Nu-i nici o nenorocire!
- Ba o sa fie o mare nenorocire, dar nu mă priveste pe mine. Desi… dacă nu va privi pe nimeni, vei sfârsi trist!...
Ea nu-i lua în seama avertismentul, si se retrase putin pentru a-i face loc ospătăritei care tocmai sosea cu bere „Azuga” si doua pahare cu picior.
- Cu spumă? Fără… întrebă aceasta
- Fără! răspunseră ei aproape instantaneu.
După ce ospătărita se retrase, Alin ridică paharul si ciocni:
- Baftă si…gânduri limpezi!...
- Bafta! răspunse si ea.
Intre prieteni, Alin deprinsese obiceiul să golească întotdeauna primul pahar. Spre surprinderea lui, Luiza nu se opri până nu-l goli, iar asta îi întări si mai mult convingerea ca ea nu era o fată prea obisnuită.
- Băi, Luiza, dar tu chiar că esti un adevărat prieten ! Nu credeam că ai idee despre legea primului pahar…
Aceasta îl privi foarte miscată, si se sterse la gura cu dosul palmei.
- Nu cred că-ti imaginezi ce bucurie-mi faci, numindu-mă prieten. Stii, întotdeauna am regretat faptul că-s fată si nu băiat. De fapt niciodată n-am avut o prietenă sinceră. Dar un prieten sincer, da!
Alin umplu din nou paharele, iar ea, trăgându-si-l pe-al ei mai aproape, începu să povestească, răsucind instinctiv, paharul pe fata de masa.
- Intr-a unspea aveam un coleg - Iliută. Nu era frumos. Avea un nas mare, coroiat si era foarte înalt, asa încât eu eram un pui pe lângă el. Învăta excelent. Oricare si-ar fi dat silinta de la noi din clasa, nu l-ar fi putut egala. Nu stiu cum făcea, că nici tocilar nu era. Avea o memorie si un spirit de observatie de invidiat, învătând lectiile mai mult din clasă. Si pentru că avea cele mai mari medii în catalog, îsi permitea să facă multe obraznicii, mai ales fetelor, si observam că unora dintre ele le făcea plăcere, chiar dacă nu prea voiau să arate… Una din „păsăricile” lui, era aceea de a pune mâna pe sânii fetelor. Încercase si la mine uneori, dar scăpasem. La un moment dat, doar eu mai rămăsesem nepipăită. Intr-o zi s-a luat după mine si abia am reusit să scap pe coridor. Dar el avea niste pasi, că eu trebuia să fac cinci ca să fie cât unul de-al lui. Când m-a prins, m-am zbătut până la epuizare, dar el nici gând să obosească, sau sa renunte la prostu-i obicei. La un moment dat l-am privit cu atâta ură, încât am reusit să-l impresionez pe el, care era absolut insensibil la rugămintile fetelor. Am ridicat bratele, si am zis: „Poftim, fă-mi ce vrei si du-te-n p… mă-ti !” Ce crezi că mi-a făcut?
- Sa nu spui ca s-a dus unde l-ai trimis tu?!...
- Ei, la gabaritul lui nu cred c-ar fi reusit… Dar eram disperată, nervoasă si neputincioasă. Si unde eu m-asteptam să-mi tragă vreo palmă, mă pomenesc că-mi ciufuleste în joacă bretonul, si-mi zice: „De azi înainte esti „prietenul” meu. Cine se leagă de tine îl fac terci!” El a fost primul care m-a numit „prieten”, iar asta a însemnat enorm pentru mine care regretam atât de mult că nu-s si eu băiat. El mă numea „prieten”, deci eram la fel ca un băiat, fără să-i cer eu să-mi spună asa. De atunci am fost protejata lui, la scoală si pe stradă. Uneori se mai întâmpla să ne întâlnim cu mamă-sa , în timp ce el îmi căra ghiozdanul burdusit cu cărti si caiete. O dată a oprit masina lângă trotuar si a scos capul pe geam întrebându-l de când a ajuns el măgarul meu de cărăusie. El i-a răspuns pe nemteste, habar n-am ce, dar oricum ceva destul de obraznic, judecând după figura indignată a maică-si, apoi si-a tras cipilica pe ochi si s-a strâmbat destul de caraghios la ea, arătându-i directia de mers. Degeaba îi zicea maica-sa să urce în masina. El prefera sa meargă cu mine cu autobuzul cu care făceam naveta între Tg. Jiu si comuna noastră. La autobuz nu se prea îmbulzea. Lăsa pe altii si mai ales pe altele s-o facă. După ce urcam, el mergea la câte una si, ori îi spunea că s-a asezat pe nu-stiu-ce, iar când aia se ridica, el se aseza în locul ei, ori îi spunea pur si simplu să se ridice ca să se aseze el. Si nici una nu i se opunea, poate si fiindcă îsi alegea numai dintre acelea care aveau aproape zilnic nevoie de temele lui, sau de „suflatul” lui în momente delicate… După ce se aseza, îmi făcea semn cu degetul, iar când mă apropiam, se ridica si mă obliga să mă asez în locul lui, el preferând să rămână în picioare. Si vai de cea care îndrăznea să se uite urât la mine… Avea niste metode foarte ingenioase de a umili, si nimeni nu voia sa-i dea ocazia să si le pună în practică…
Alin asculta cu atentie, firul povestirii, fixându-i involuntar mâna care răsucea la nesfârsit paharul. Aceasta, întelegând că trebuie să mai bea, gustă putin, apoi continuă.
- In clasa a XII-a m-am transferat la Craiova, dar el nu m-a uitat. Mă pomeneam că mă astepta în fata liceului, sau la gazda, si ajunsese să-l cunoască multe dintre colegele mele. O data s-a întâmplat că a găsit-o pe maica-mea pe banca din fata blocului unde stăteam în gazdă. Ea ajunsese ceva mai devreme. Când a văzut-o, si-a dat seama ca eu nu sosisem încă. După ce a făcut o reverentă exagerată, ridicându-si cipilica si făcând un gest larg, s-a asezat alături de ea, fără să-i spună un cuvânt. Avea o cipilică jerpelită, de care probabil nu se despărtea nici în somn. Nu stiu de ce-i plăcea atât de mult, ca eu nu vedeam nimic deosebit la ea, în afara poate de vechimea ei. Dar, mă rog, avea el destule fixuri dintr-astea. Atunci cu mama, si-a tras cipilica pe nasul enorm, si s-a întins pe bancă, mai mult culcat decât asezat, oricum într-o pozitie destul de indecenta, încât maică-mi îi era si rusine să mai rămână lângă el. Dar unde să meargă, mai ales cu „silueta” ei ?! … După vreo zece minute, sare brusc, speriind-o pe biata Aurelius. „Spuneti-mi, scumpă doamnă, Luiza a venit?” „Nu, nu veni încă! Înaintea dumitale ajunsăi si eu, dar n-o găsii !” El a multumit, reluându-si vechea pozitie, dar după câteva secunde se ridică si plecă fără un cuvânt. După câtiva metri, se întoarce: „Dacă vine între timp, spuneti-i, scumpă doamnă, că am plecat înaintea ei!” îi zice el la fel de grav lui mama , încheind cu aceeasi reverenta cu care-si făcuse intrarea… În timp ce el dispărea pe o parte a blocului, eu apăream pe cealaltă. Nici n-am ajuns bine, ca maica-mea m-a si pus în temă: „Vezi că te căută nebunu’ ăla… Spusă că să duce inaintea ta…” Mama ar mai fi vrut sa mai spună ceva , dar nu mai avea cui, ca eu aveam deja demarajul luat… La coltul blocului era să-l dau jos, si cred că ne-am speriat amândoi. El tocmai se întâlnise cu o colega de-a mea care-i spusese că obisnuiesc să vin pe cealaltă parte.
Luiza mai gustă putin din paharul abia început, apoi privi rătăcită, într-un punct îndepărtat din pădure.
- Iliută a fost singurul si cel mai bun prieten al meu. Niciodată nu m-a jignit, întotdeauna a fost bun si atent cu mine. La scoala îmi aducea mere, prăjituri, ciocolată si câte altele… Si niciodată, dar absolut niciodată, n-a făcut vreo aluzie sau vreun gest care să pară că ar urmări o eventuala aventura cu mine. Stia ca-mi displac astfel de scene, si-mi respecta dorinta, fără să-ncerce vreodată măcar să mă sărute altfel decat pe obraz. Îl admiram mult pentru asta, si-as fi fost în stare de multe sacrificii pentru bunătatea lui fata de mine, în timp ce pe altele le trata destul de grosolan. Spunea că le „are la mana” si că nici una nu merita mai mult respect din partea lui. Când m-am îmbolnăvit, multi au promis că mă vor vizita la spital, dar el a fost singurul care-a făcut-o. Si nu uita ca eram la Timisoara. Plus de asta, bacu’ se terminase. Eu am dat după aceea la „mate-fizică” în Bucuresti, iar el la ASE. El a intrat cu brio, eu am picat cu succes. Ar fi putut atunci să se debaraseze de mine, dar n-a făcut-o. Drept dovada a venit după mine la Timisoara, fiindcă la scurt timp după afisarea rezultatelor, m-am îmbolnăvit si am fost internată, mai întâi în Tg Jiu, iar mai apoi în Timisoara.
In răsucirea reflexa a paharului, Luiza făcu un gest mai brusc, iar o parte din continut se vărsă pe fata de masă. Alin privi forma ciudată care se contură aproape imediat si zâmbi.
- Stii, Luiza? Iti urmăresc de mult miscarea mâinii, si desi mă caracterizează acelasi instinct, m-am văzut nevoit să mi-l stăpânesc de data asta…
- Ce vrei să spui? păru ea încurcată.
- Am citit undeva că atunci când sunt la o discutie relaxata, în fata unui pahar, femeile obisnuiesc să-l mângâie, iar bărbatii să-l răsucească, fără să realizeze prea mult acest gest… Pe tine nu te caracterizează melancolia feminină, ci nervozitatea specific bărbătească! De fapt nu stiu dacă trebuie să iau în serios acel articol, dar eu m-am surprins de multe ori răsucind paharul la fel ca si tine, iar asta mă determină să-i dau dreptate autorului, mai ales că până la tine n-am mai întâlnit nici o fată procedând la fel… Noroc că cei din jur care ne tin oarecum sub observatie, nu cred să fi citit acel articol, si oricum, nu-i cred atât de întelepti să facă deductii pe această temă. Altfel cine stie ce si-ar mai putea închipui!...
- Dac-ar fi într-adevăr întelepti, sunt sigură că nu s-ar putea gândi la ceva urât!
Alin reflectă câteva clipe si hotărî să o provoace la o discutie contradictorie, nu doar pentru a vedea până unde se poate ajunge, ci mai ales s-o scoată din starea aceea de „băbută” care trăieste din amintiri.
- Ce nostimă esti? îsi începu el strategia. Întelepciunea nu e neapărat legată de virtute. Pentru unii, acea virtute, poate fi considerată o adevărată tâmpenie! Depinde de pe ce pozitie privesti lucrurile, si în care tabără te găsesti fată de asa-zisul întelept. Hitler, spre exemplu!... N-a fost deloc un tembel…
- Ei, asta-i bună! Doar nu vrei să spui că Hitler a fost un întelept !?
Alin se rezemă de spătarul scaunului, părând că-si caută ideile.
- De fapt ce întelegi tu prin „a fi întelept”?
- Ce-as putea să înteleg decât ce trebuie înteles: experientă si inteligentă, puse în slujba omului.
- A cărui om? Slujind pentru binele unei natii, poti face rău altora care au aceleasi drepturi la viată. Lui Hitler i s-a născut ideea că neamul germanic ar fi mai lipsit de cusururi decât celelalte. Poate asa si este… apropos de Iliuta care nu prea depunea efort să învete… Dar chestia asta nu pică bine la nimeni… El era încredintat că aduce un serviciu urias, evolutiei umane. A influentat oameni extrem de bine dotati de Mama-natură, să urmeze telul lui, iar doctorul Mengele era unul dintre ei… Cu siguranta, s-au făcut mari descoperiri în domeniul medicinii, datorită lui, dar cu ce sacrificii?… Dar, mă rog, despre Hitler cunoastem mai multe fiindcă a fost învins si ni s-au pus la dispoziţie atâtea informatii. Dar ce zici de Stalin, căruia poporul rus îi zicea „Tătuca”? Si dintre români au fost multi care-l pupau în fund… Despre atrocitătile lui s-a aflat mult mai târziu după ce-a crăpat. Si ce? Crezi că rusii îl iubesc mai putin? Întelegi sistemul?
- Mă tem ca nu prea!... Schimbă domeniu!
Alin o privi putin surprins. „Dacă n-as sti că-i sinceră, as crede că-si bate joc de mine!”
- Alt domeniu? Continuă el după ce reflectă un timp. Poftim, să luăm cazul tău: din greseală ai vărsat bere pe fata de masă curată, poate abia spălată. Dacă ar fi ca fata asta de masă să fie spălată cu mâinile, gestul tău ar părea lipsit de bun simt de către spălătoreasă. Totusi, judecând mai profund, munca ei înseamnă câstig. Dacă fata de masă ar fi fost curată, ea n-ar fi avut de lucru, întelegi? Dar, nu , hai să luăm cazul masinilor de spălat. La curătătorie, se stie, materialul se uzează, ba se mai si rupe. Asta implica de la sine înlocuirea ei cu alta nouă. Ori, ceva nou e ceva plăcut, deci ceva bun, chiar dacă totul a pornit de la un gest mai mult sau mai putin intentionat, dar oricum neonorabil…
- Ha,ha,ha, izbucni ea, asta-i prea de tot! Adică dacă eu mă apuc să arunc cu sticle si pahare pe jos si să fac praf fata de masă, lumea mă va aplauda, pentru că, desi fac o faptă neonorabilă, facilitez înlocuirea obiectelor iesite din uz cu altele noi… Nu ti se pare caraghios?
- Iată că în sfârsit ne întelegem, zâmbi el satisfăcut. Ai spus exact ce voiam eu, dar privind prin prisma celor din exterior. Noi discutăm aici si punem la cale… „o faptă nobilă”: înlocuirea paharelor si a fetelor de masă. Noi avem convingerea că suntem destepti, si că scopul nostru e măret. Iar pe cei ce ne privesc si ne condamnă, îi consideram niste tâmpiti, fiindcă nu pot întelege uriasul serviciu adus omului!... La fel ca adeptii unor secte religioase, sau a unor grupări armate, care ucid cu sânge rece, si spun: „Voi nu puteti întelege < de ce?>!” Ei cred că înteleg. La fel si cu Hitler! La fel si cu Stalin si cu toti megalomanii cretini de care nici noi n-am fost scutiti…
- Băi, băi ! Las-o mai moale cu aluziile că ne bagă ăstia la bulău! Oricum nu m-ai convins, continuă ea cu vocea joasă. Dacă megalomanii cretini pot fi considerati întelepti, atunci evident ca logosul tău a fost deosebit de instructiv.
Alin goli brusc paharul, si-i făcu semn să facă la fel. După ce răsturnă si ultimele picături din sticle, o privi fix, aproape fără expresie, încercând să descopere dacă discutia mai merita continuată.
- Auzi? se hotărî el. La o masă oarecare de aici, cineva gândeste: „Ce fată drăgută îl însoteste pe Alin! Fericitul!! As vrea să fiu în locul lui…” Ei, ce zici de asta?
- Io-te fleosc! Ce să zic…? Stii bine că genul ăsta de reflectii nu mă interesează!
- Mă asteptam la răspunsul acesta, să stii. Doar că eu altceva am întrebat, iar tu ai fost incapabilă să deduci la ce m-am referit eu ceea e si firesc: de unde să stii tu ce am eu în cap? Tu esti cu-adevărat asa cum te consideră cel ce nu te cunoaste?
- Nu poti caracteriza pe cineva numai pentru că l-ai văzut trecând pe lângă tine!
- Si-aici te pripesti, dar n-are nici o importantă; există persoane pe care este de-ajuns să le privesti o dată, ca să-ti dai seama ce pot. Dar în sfârsit, altceva vreau eu să spun: mâine - poimâine, mă întâlnesc cu acel oarecare, si mă întreabă: „Cine era fata cu care erai la Grădina de vară?” „A, păi nu era fată, o să-i zic eu, era băiat!!” Ei, acum ce-ai de spus?
- Păi… zise ea privind în fundul paharului prin lichidul rosiatic, am de spus că-ti cam lipseste o doagă!
- Dacă mie îmi lipseste o doagă, apoi tie îti lipsesc si cercurile…
- Mie??? De ce? De fapt de ce rastalmacim noi toate tâmpeniile astea?
- Nu-s tâmpenii. Încerc să te fac să întelegi că oricine se poate însela. Acela crede despre tine ca esti fată. Eu văd la fel de bine că esti fată, dar procedezi ca un băiat! Până si reflexele îti sunt băietesti. Pot eu să mă comport cu tine ca si cu o fată? Îti pot oferi flori? Te pot mângâia sau îmbrătisa? Mă invidiază pe mine cineva pe bună dreptate? Nu! De ce? Incredibil: tu esti un băiat! Esti „prietenul” meu si al lui Iliută! Tu însati esti foarte fericită când ti se spune asa!
Un timp tăcură amândoi, apoi ea îl privi tristă.
- Nu înteleg de ce a trebuit să-mi spui toate astea?
- Tot nu întelegi? Pentru a te convinge că un megaloman cretin poate fi considerat un mare întelept, de către un anumit grup, chiar dacă face fapte reprobabile de care grupul respectiv are sau nu are cunostintă!
- Argumentele tale sunt cam… deplasate… Si… oricum nu m-ai convins. După părerea mea, cel ce sustine despre un tâmpit că e întelept, e el însusi un tâmpit! Ce ne interesează pe noi dacă un tâmpit sau mai multi, îl consideră pe tâmpitul lor – sef, un întelept? Pe noi ne interesează adevărul pur filosofic: a fost sau nu Hitler un întelept? Că de-aici am plecat, nu?
- Deci tu consideri că n-a fost!...
- Evident că nu.
- Asta pentru că n-a reusit să-si ducă visul la bun sfârsit, că dacă reusea, de care „Înteleptul – înteleptilor” mai era… Si pentru mine, si pentru tine, si pentru Iliută… Uită-te putin la nemti, si uită-te si la ceilalti… Nu sesizezi diferenta? Nu te lua după filme unde toti nemtii îs prosti căzuti în cap! Când au trecut nemtii prin satul nostru, îmi povestea maică-mea, totul domnea într-o perfectă disciplină si bună întelegere, iar dacă un singur soldat neamt s-ar fi legat de vreo femeie, risca să fie crunt pedepsit de proprii lui comandanti. Când au trecut rusii, a fost un dezastru: au violat fete si femei, au luat tot ce se putea lua de prin gospodării: cai, vaci porci, păsări. Au devastat crame si au spart butoaie , lăsând să se irosească mii de litri de vin, totul fără noimă… Lipsa nu doar a unei discipline militare, dar si a unei educatii umane, era mai mult decât evidentă. Convinge, tu, satele prăduite de rusi, că nemtii erau „răii” iar rusii „bunii”.
- Haide, băi, fugi de-aici cu balivernele tale!... Eu n-am prea citit asta la istorie…
- Lasă istoria!... Istoria-i parsivă, fiindcă-i scrisă de oameni adepti ai unui „întelept cretin”! Iar noi ne lăsăm dusi de val, fiindcă o luăm drept reală!...
- Mă uit la tine si mă întreb ca ăla dintr- „o scrisoare pierdută”! Tu de fapt… cu cine votezi? Cu Hitler??
- Eu nu votez nici cu Hitler, nici cu Stalin,si nici cu… stim noi cine… Eu votez cu adevărul, asa cum îl înteleg eu!
- Care adevăr, băi? Că Hitler a fost un întelept? Cum poti să-i atribui o asemenea calitate unuia care a fost o adevărată catastrofă!?
- E clar. Tu te opresti la omul Hitler, nu la ideea de intelepciune. Ura si dispretul, nu trebuie să deformeze adevărul. Nu trebuie să urăsti un actor, numai fiindcă l-ai văzut jucând într-un rol negativ!...
- Din păcate, Hitler n-a jucat doar un rol pe scenă…
- Bine, bine… Hai sa-ncercăm altfel. Dacă lui Iliută al tău, i-ar fi scăpat acea licărire din ochii tăi, nu-i asa că l-ai fi dispretuit pentru totdeauna, tocmai pe el care a dovedit o întelegere desăvârsită fată de tine? Dar cum rămâne cu celelalte pe care le umilea în fel si chip? Până si pe maică-sa a sfidat-o. Cine stie câte fete au tot dreptul să-l considere un ipocrit?... Tu, însă, stii că nu este, si-l admiri, fiind capabilă de multe sacrificii pentru el. Degeaba ai încerca tu să convingi o fostă colegă, că Iliută ar fi un băiat bun. Nu numai că nu te-ar lua în seamă, dar… „cine sustine despre un tâmpit că e întelept, e el însusi un tâmpit!” Nu faptele trebuie să vorbească; ele determină doar sensul: bun sau rău! Valoarea spirituală trebuie apreciată. Eminescu a fost etichetat ca genial, fara sa se tina cont de faptul ca s-a complăcut cu bună stiintă intr-o relatie care in mod normal este condamnabila! O femeie maritata!... Frumoasa, desteapta, fatala!!! Oare nu e de condamnat să te stingi în mizerie pentru o „ea” care prin legea scrisă si nescrisă a naturii, nu-ti apartine? Dar cine-l condamnă pe Eminescu? Cu totii suntem mândri că a existat si că a fost român. Dar dacă eu m-as îndrăgosti de o femeie măritată, scriindu-i scrisori si închinându-i versuri, cine m-ar lua pe mine în serios? Ba as fi umilit si hulit de toti, cu atât mai mult, dacă în versurile mele n-as dovedi destul talent. Ce mai contează dragostea, dacă nu stii să scrii poezii, să pictezi sau să faci cine stie ce opere de artă inspirat de muza ta absurdă?… Pot să sar linistit de pe turnul Effel, strigând că mor pentru fericirea ei, că tot n-as impresiona pe nimeni: „Mori sănătos si du-te dracului, ar zice lumea, dacă esti atât de tembel să nu vezi câte femei sunt în jurul tău, si cât de frumoasă este viata si fără mândra ta!!”
- Ei, si? Ce-are Hitler cu Eminescu ?
- Geniul? Sau poate ca tu nu-l apreciezi pe Eminescu?...
- Mă rog, nu l-am prea înteles eu, dar sunt de acord că a fost genial.
- Pai vezi? Doar ca eu nu numai pe Eminescu îl apreciez, pentru că -vezi Doamne!- este al nostru! Eu îi apreciez pe toti cei dotati cu geniu, chiar dacă faptele lor sunt uneori condamnabile! Dacă directorul unei închisori îl provoacă la câteva partide de sah pe unul dintre cei mai înrăiti detinuti, el n-o să-l pună la zid dacă se va vedea pierzând partidă după partidă. Dimpotrivă, va admira superioritatea în domeniu a detinutului. E un gest sportiv si altruist, unde nu încape ura si părtinirea!
- În sfârsit, e posibil să ai dreptate, si să fiu eu influentată de aparente, dar hai să încheiem subiectul acesta, că a început să mă enerveze. Ce facem, mergem?
- Haide, zise el ridicându-se si golindu-si paharul.
În drum spre iesire, Alin îi puse ospătăritei în palmă, două bancnote de zece, pe care tocmai le scosese dintr-un portofel micut din piele. Luiza cercetă în treacăt continutul acestuia si zâmbi unui gând, dar nu spuse nimic.
Ajunsi în alee, porniră fără tintă, oprindu-se la o bancă ascunsă între trandafiri sălbatici, unde se asezară.
- Ei, si iată că au trecut aproape trei săptămâni de când sunt aici si în curând va trebui să plec, zise ea mai mult ca pentru sine… Îmi pare rău că nu ne-am cunoscut măcar c-o săptămână mai devreme. As fi fost scutită de plictiseala pe care a trebuit s-o suport alături de mama si de alte femei de vârsta ei, cu care mai ieseam uneori. Probabil am trecut de multe ori, unul pe lângă altul, fără să bănuim că într-o zi ne vom cunoaste si vom deveni buni prieteni.
- Serios? Eu nu prea cred ca ne-am mai întâlnit vreodată. Ar fi fost imposibil să nu te remarc. Buziasul e un oras micut, iar figurile noi, mai ales cele de genul tău, îmi atrag instantaneu atentia.
- Ia spune, tu întotdeauna obisnuiesti să contrazici un om? Dacă as fi spus că sunt sigură că nu ne-am mai văzut niciodată, ai fi găsit destule argumente care să-mi dovedească contrariul…
- Tot ce se poate! Eu judec mai întâi reversul unei teorii, iar dacă nu mă convinge, îl pun în discutie. Evident, în limita interesului si, uneori, a decentei. Oricum, n-am să mă apuc să-mi contrazic seful, desi îl mai ironizez din când în când...
- Serios? Si nu se supără?
- Pe mine, niciodată. Între noi e mai degrabă o relatie de colegialitate, decât de la sef la subaltern. Iar asta pentru că a observat probabil că se poate bizui pe mine.
- Dar de câstigat, cum câstigati?
- De ce întrebi?
Luiza rosi instantaneu, desi întrebarea nu fusese pusă cu vreun accent deosebit. El o privi nedumerit, si i se păru că e pe cale să descopere ceva, ce cu câteva clipe mai devreme, nici nu bănuise. O lăsă să continue, iar ea nu se lăsă asteptată.
- Stii, începu ea cu oarecare retinere, nici nu stiu cum să încep!... Îmi dai voie să-ti spun părerea mea despre tine?
- Nu prea stiu eu unde vrei s-ajungi, dar după cum te jenezi, nu mă prea astept la trăsături măgulitoare… Hai, dă-i drumul…
- Esti un băiat istet…
- Lasă asta! Oricum nu-i o noutate…
- …Nu prea modest…
- Aha, zii asa!...
- …Îti cam plac fetele…
- …Si ele mie!…
- …Esti manierat si plin de bun simt!...
- Eu?? Parcă eram măgar si impertinent…
- Nuu, vrei să pari un dur si un impertinent, dar ai un suflet bun! Chiar dacă esti gata oricând să-i spui unei fete care nu-ti dă dreptate, că-i o proastă!...
- Ei, proastă! Prostii au murit, băi ! Acum se numesc ignoranti, neghiobi, idioti!... Hai, altceva, că tot nu mi-ai spus mare lucru până acum… Intuiesc eu ceva, dar n-am destule argumente.
- Intuiesti? Nu cred.
- Păi m-ai periat destul. Urmează reversul medaliei.
- Depinde cum interpretezi. Cred… cred că nu stai prea bine cu partea financiară!
Alin primi remarca destul de brutal, dar încercă să se stăpânească. O prinse de bărbie si-i răsuci capul într-o parte si-n alta.
- Credeam că esti într-o ureche, dar văd că le ai pe amândouă si-s la locul lor. Ce vrei să spui cu asta? Nu cumva esti dispusă să mă sponsorizezi tu?
- Chiar asa! făcu ea ca scăpată de o grea povară. As vrea să întelegi prin asta că-mi faci mie o favoare. Cum ti-am mai spus, eu sunt singură la părinti, si-ai mei m-au cam răsfătat în ultimul timp. Eu nu prea cunosc adevărata valoare a banilor, si-i irosesc pe tot felul de fleacuri. Am nevoie de cineva care să aibă autoritate asupra mea si care să-mi spună: „Ia-o pe asta!” sau „N-o lua pe ailaltă!”Nu unul bătrân, pentru că nu m-ar întelege si n-ar sti ce mi se potriveste. Tu cred că poti fi persoana de care am nevoie. De fapt, favoarea de care-ti spuneam, nu e conditionată de asta. Dacă vrei să mă însotesti la anumite cumpărături, bine, dacă nu, nu-i nici o problemă! Favoarea constă în faptul că, începând din acest moment, oriunde vom merge, să-mi dai voie să plătesc eu.
- Nu crezi c-ar fi mai indicat să înfiintezi o societate filantropică? Nu de alta, dar nu-i exclus să ti se ridice si statuie…
- Nu înteleg de ce te deranjează? Ti-am spus, doar: e plăcerea mea. Cu ocazia asta, cheltuiesc si eu mai puţin, iar faptul ca mai pot ajuta pe cineva, mă multumeste pe mine în primul rând!
- Sunt convins!... răspunse el ironic. Intrăm în restaurant, o facem lată, iar la nota de plată, eu să ridic din umeri: „Stiti? Ds-ra plăteste!” Normal că asta te multumeste… Ce să-ti spun… exact ceea ce meriti: cauză si efect!
- Dar nu asta e problema! Din momentul în care ne-am întâlni, banii mei ar fi la tine. Astfel că nici eu nu pot sa-mi mai fac de cap…
- Si nici eu nu mai am chef de restaurant, că doar fac invitatie pe barba ta, nu?
- Dar de ce atâta orgoliu pentru nimic? E atât de greu de înteles că asta-i dorinta mea si ca asa înteleg eu să tratez un prieten adevărat?
- Iar eu sunt… prietenul adevărat!! Nici 24 de ore n-au trecut de când ne-am văzut prima oară, habar n-avem care ne este numele întreg, dar e de-ajuns pentru a fi… prieteni adevărati! Adică nu eu spun asta, ci tu. În definitiv, ce-mi bat eu capul? Mâine tu pleci, eu rămân… N-ai decât să-ti cauti alt amator pentru actele tale caritabile…
Luiza oftă. „Oare să mă fi înselat în privinta lui? Si eu prea m-am grăbit cu dezvăluirile si cu gesturile frumoase. Pe undeva are si dreptate: ne cunoastem atât de putin… Cine stie dacă atunci când voi veni la Timisoara sau aici în statiune, n-o să mă ocolească, sau n-o să găsesc în el un om perfid? Timpul ne poate schimba si nu întotdeauna în bine. Nici nu stiu ce prieteni are, si în ce anturaje se complace. Eu i-am vorbit destul despre mine, dar el despre el nu mi-a spus mai nimic! Doar ce-am putut deduce din discutii, dar e de-ajuns atât pentru a-l putea numi „prieten”? De fapt nici nu stiu ce să cred?! E într-adevăr cam obraznic, dar sub obrăznicia asta se ascunde un suflet deosebit, ce-i drept cam orgolios. Dar un băiat care nu-i orgolios, n-are personalitate. Eu am vrut să i-o stirbesc, iar acum mă mai surprinde că l-am jignit? Totusi, e un băiat bun! Dacă n-ar fi fost asa, mi-ar fi acceptat gestul cu bratele deschise! Oare am sa-l mai pot recâstiga înainte de a pleca? Nu-i exclus să mă lase si să plece!... Nu trebuia să mă pripesc!... As fi găsit eu atunci o cale pentru a interveni fără să supăr… Acum ar putea să creadă că urmăresc să-i cumpăr viitoarea companie, ceea ce nu-i deloc adevărat, chiar dacă doresc să ne mai vedem…
- Hai să mergem, zise el ridicându-se si îndepărtându-se încet.
Ea îl ajunse si-l privi insistent, căutând parcă să afle adevărul în ochii lui.
- Credeam că ne vom reîntâlni peste două luni, zise ea ca pentru sine. Dar, mă rog ! Orice-as spune, e de prisos. Am spus mai devreme ceva, si-am făcut o prostie…
Alin nu răspunse. Poate nici n-o auzise. Aleea serpuitoare pe care mergeau, i se părea ca viata: nu stii ce te asteaptă mai târziu; poate o bucurie, poate o primejdie… Câte tentatii nu sunt în viată? Dar cine poate sti care sunt cele lipsite de compromis?
Un cintezoi, rostogoli triluri în văzduh, iar el îl căută cu privirea. Nu-l descoperi, dar fu răsplătit de două veverite care se alergau prin salturi acrobatice. Vântul usor, dădea pădurii un fosnet melancolic, iar cerul albastru se împărtea in infinite fărâme tremurânde. Câtă plăcere pentru cel ce stia să asculte, să privească, să trăiască!… Uitase de micul incident. Devenise dintr-o dată romantic si visător. I-ar fi plăcut să recite versuri de dragoste; i-ar fi plăcut să vorbească cu păsările, cu veveritele, cu pădurea… Undeva, în orăselul de la poalele Vrancei, „ea” îl astepta, iar el continua să întârzie. Nu, nu va mai amâna! Săptămâna viitoare…
Pe marginea aleii, descoperi câteva flori micute, de pădure. Culese una care i se păru mai delicată, si constată că aceasta împrăstie un miros plăcut. Imaginea celei ce-i astepta cu nerăbdare scrisorile si rarele lui sosiri, se contură si mai clar. Ar fi vrut să îmbrătiseze o „ea”, oricare "ea” ce ar fi putut s-o înlocuiască măcar pentru o clipă iluzorie… În fata lui, Luiza mergea tăcută si tristă. Simti o imensă compasiune pentru toată nefericirea ei. Ea nu iubea florile! Pe ea n-o încânta privelistea din jur, aceasta fiind un decor ca oricare altul. Si pe deasupra si boala aceea… De ce o necăjise? Ce dacă l-a numit „prieten adevărat”? Probabil acum nu mai avea pe nimeni; era singură… E trist să te stii singur!... Acum ea îsi imagina probabil că sunt ultimele lor clipe, împreună, si că despărtirea este iminentă… Dar cum s-o părăsească? Ce, el e „ca altii”? Nu-si spunea mereu că el e deosebit? Dar o fi adevărat? Nu cumva se însela singur? Poate e mai las si mai ipocrit decât toti cei pe care el îi considera asa… „ Nu, de un lucru sunt sigur, continuă el sirul gândurilor. Orice-ar fi, n-am voie s-o mai dezamăgesc. Stiu, va veni la Timisoara, poate si aici, iar eu va trebui să fiu asa cum îsi doreste ea, si nu cum doresc eu, dar n-are importantă. Voi renunta la slăbiciunile mele, pentru bucuria ei. Si-apoi, la naiba cu toate prostiile!... De parcă omul ar trăi numai din aventuri… Altii n-au simtit niciodată fiorul unei strângeri de mână, sau al unui sărut, si tot merg înainte. Eu, de la un timp am început să caut la orice fată care mă acceptă în preajmă, măcar niste mozoale si atingeri mai intime sub clar de lună, dacă nu se poate mai mult… Cu atât mai bine că am întâlnit-o pe ea. E un test si pentru mine! Abia mă mai dezobisnuiesc de prostii… Da! Luiza merită recompensată, fiindcă m-a făcut să văd altfel viata în jurul meu. N-am s-o mai necăjesc. Voi fi asa cum îsi doreste ea, si am să-i fiu mereu alături, până o voi vedea vindecată!”
- LU – I – ZA ! pronuntă el cântat, privind melancolic la floarea pe care-o tinea în mână, de parcă ei i s-ar fi adresat.
Auzindu-se strigată atât de deosebit, Luiza se întoarse si-l privi mirată.
- Cine-i mic si necăjit? întrebă el, fără să-si desprindă privirea de la floare.
- Ce ti s-antâmplat, băi? zâmbi ea nedumerită.
- Vezi tu floricica asta frumoasă?
- Nu stiu ce găsesti tu frumos la o biată buruiană…
Alin se abtinui cu greu să nu izbucnească în hohot, desi îi venea să sară pe ea, si să-i bage floarea „undeva”. Îsi reveni repede însă, amintindu-si cu cine are de-a face.
- „Buruiana” asta, m-a determinat pe mine să-mi cer scuze si să-ti spun că vei găsi în mine oricând un prieten adevărat.
Luiza se opri si-l privi concentrată, încercând să-si dea seama dacă ceea ce auzise era adevărat, sau el pusese ceva la cale care s-o umilească mai devreme sau mai târziu. Dar, nedescoperind nimic ascuns în privirea lui, îi sări în brate si-l strânse cu putere. Apoi, dându-si seama de gestul ei spontan, se retrase rusinată, evitând să-l privească în ochi.
- Scuză-mă, băi! Nici nu stiu ce mi-a venit. Asa sunt eu: mă entuziasmez foarte usor. Nu stiu ce putere o fi având floricica aia asupra ta, dar hotărârea asta mă surprinde si aproape că-mi pare suspectă, mai ales fiindcă n-o mai prea speram. Dar, cine stie? Probabil vedeti voi natura altfel decât mine! Poate si ceea ce-am spus mai devreme te-a influentat într-o mică măsură… Nu pot să stiu! Si nici dacă esti sincer si dacă voi găsi într-adevăr în tine acel prieten adevărat! Dar e frumos să cred în asta, iar eu acum cred si mă bucur, chiar dacă mâine voi descoperi că nu mă vei mai căuta. Oricum îti multumesc pentru bucuria pe care mi-ai făcut-o. Pentru mine înseamnă enorm de mult!
Alin zâmbi stingher, privind-o, fără să poată spune ceva. I se părea că orice ar fi spus, i-ar fi diminuat bucuria pe care tocmai i-o făcuse.
Porniră mai departe tăcuti, afectati amândoi de discutie, dar în mod diferit. Chipul ei exprima un entuziasm intens, părând gata să strige de bucurie. Alin nu participa la extazul ei, desi nici supărat nu era. Privirea lui rătăcită, era a unui îndrăgostit visător care iubea si suferea din dragoste. „Oare cum o fi mai bine, se întrebă el. Să treci pe lângă toate minunătiile astea fără să le vezi, sau să suferi pentru propriile tale slăbiciuni? Când o văd pe ea atât de fericită, mă încearcă invidia, dar si cea mai mică deziluzie o catapultează la polul opus! Câtă suferintă trebuie să fi înmagazinat acest suflet, dacă o nimic toată, o poate bucura atât?...”
Fără un cuvânt, Luiza o zbughi de lângă el si se opri lângă leagănele pentru copii, din apropiere.
- Hai să ne bălăngănim! strigă ea.
Alin o privi mirat. „E fenomenală! Uneori e prea matură, alteori e un copil. Oare mă voi obisnui vreodată cu firea asta a ei?”
- Să ne ce? întrebă el, desi întelesese sensul expresiei.
- Să ne BĂ – LĂN – GĂ – NIM ! repetă ea, silabisind si urcând în leagăn cu bucuria copilului care nu-si dorea nimic altceva în acel moment.
Alin privi în jur, să vadă dacă scena e urmărită cu interes si de altii, dar nu descoperi decât câteva perechi mai în vârstă, care nu păreau să le dea importantă. Pe un stâlp, o tăblită avertiza prin contrastul scrisului alb pe un fond negru: „Este interzisă folosirea leagănelor, copiilor peste vârsta de 70 ani! Amendă între 50 si 300 lei!” Zeroul din coada, fusese adăugat cu cretă de un „curajos”… Alin zâmbi, si trecu în spatele leagănului, împingându-l usor.
- Nu asa! Nu asa! se alintă ea. Urcă si tu, si ne facem vânt de-aici.
El urcă si se aseză pe locul din fata ei, continuând să balanseze leagănul prin înclinări usoare, înainte si înapoi.
- Mai tare! Vreau mai tare!...
Alin se ridică, iar balansul lua proportii. Deodată, Luiza îi cuprinse cu amândouă mâinile, genunchii, fortându-l să se aseze.
- Opreste! reusi ea să spună. Mi-e rău!
Alin "frână" cât putu, din instinct, apoi, tinând-o strâns cu stânga, prinse cu dreapta din zbor, stâlpul de sustinere, încercând să oprească balansul cât mai repede. Socul îl făcu să-si dea seama că putea să-si deplaseze bratul din umăr, dar nu dădu importantă. Leagănul se opri, iar el o prinse usor de umeri, si o retrase încet. Era palidă.
- Ce s-a-ntâmplat?
- Lasă! Nu-i nimic. Mi-am revenit. Am ametit putin, dar mi-a trecut. Hai să mergem…
- Esti sigură că ti-a trecut? Mai stai putin si te linisteste! Ti s-a mai întâmplat să ametesti asa?
- Nu, nu-mi amintesc. Poate berea e de vină. Ar fi trebuit să-mi dau seama…
Se ridică si sări iute din leagăn, vrând să pară complet linistită si la fel de veselă ca mai înainte, dar zâmbetul ei era fortat. El o urmă, si porniră printre copaci, fără să mai tină cont de aleile din imediata apropiere. După o lungă tăcere, Alin îsi consultă ceasul.
- S-a făcut târziu, constată el cu voce tare. Probabil mamă-ta te asteaptă să mergeti la masă. De altfel nici eu nu mai pot rămâne. Trebuie să trec si pe-acasă, înainte să merg la autobuz. N-as vrea să-l pierd!
- Si dacă-l pierzi?
- Merg cu „ocazie”, dar nu-l pierd!
- Si eu care credeam că vom fi împreună si după-amiază!...
- Îmi pare rău, dar nu se poate. Dac-as rămâne, ar însemna să însel asteptările celor care mi-au acordat încrederea, si nu-mi doresc asta! De mine depinde dacă cei din tura de noapte vor avea sau nu de lucru.
- Înseamnă că esti o persoană foarte importantă, dacă depind altii de tine!
- Nu sunt de fel o „persoană foarte importanta” ! Mai exact, nu sunt cu nimic mai important decât ceilalti colegi. Cu totii formăm o echipă si suntem dependenti unii de altii!
- Mda, răspunse ea asezându-se în fată lui, fiindcă tocmai ajunseseră la hotel. Deci asa se explică faptul ca nu-ti ajung banii…
- Noroc de tine care esti gata să-mi vii în ajutor… Decât să vorbesti aiurea, mai bine hai să vedem cum stabilim pentru mâine.
- Păi ce să mai stabilim? Te astept dimineată între sapte jumătate si opt.
- Bine. Vezi că s-ar putea ca mâine să nu avem prea mult timp la dispozitie. Oricum vă conduc la gară, dar în prezenta maică-tei, nu cred c-o să-ti pot spune mare lucru. De aceea mă grăbesc să-ti spun acum: bagă la cap, Găgăuta! Renuntă la letargia asta în care te complaci. Esti tânără si frumoasă; profită de astea până nu se trec!
- Acum e rândul tău să „vorbesti aiurea”, zâmbi ea. Nu te mai îngriji tu de lipsa mea de sentimentalism. Eu mă cunosc si stiu cum mi-e mai bine. Nu mă pot schimba fiindcă nu vreau.
- Esti un Bolovan! răspunse el neputincios, strângându-i mâna. Salut! Ne vedem mâine.
Ea îi răspunse cu aceeasi bărbătească strângere de mână, privindu-l în ochi.
- Salut, Aline! Si… dacă nu poti veni, nu-ti fă probleme. Voi întelege că ai fost mai diplomat decât altii…
- Hai, fugi, că te-a tâmpit foamea de tot!... o împinse el, zâmbind.
.........................
Drumul până la gară cu autobuzul statiunii, fu destul de scurt, iar ei nu putură decât să se privească.
- Ziceai că-mi dai adresa? Întrebă el într-o doară când ajunseră pe peron.
- În sfârsit! răsuflă ea usurată. Credeam că intentionat eviti să mi-o ceri. Nu stiu ce m-as fi făcut dacă nu m-ai fi întrebat? Probabil ti-as fi dat-o totusi. Poftim; era pregătită de-aseară.
- Serios? Ce coincidentă! Si eu ti-am pregătit ceva tot de-aseară, răspunse el, întinzându-i un plic pe care-l avusese în buzunarul bluzei.
- Nici tu nu stai prea onorabil cu… circuitele!... zâmbi ea. Vedeai că fierb, stiai de plic si de adresă, si totusi tăceai.
- Ei, lasa!... Vezi că în plic nu vei găsi o declaratie de dragoste, ci doar câteva sfaturi pe care esti liberă să le urmezi sau nu. Înainte de orice, nu uita să fii optimistă, si să renunsi la ideea bastonului. Dacă se va întâmpla vreodată să ai nevoie de el, îl vei găsi atunci. Dar eu stiu că n-o să fie cazul! Nu „cred”. STIU !!!
Trenul sosi, iar ei se îmbrătisară frăteste.
- Am să-si scriu în preajma internării din iunie, zise ea , după ce urcă în urma mamă-si.
- Bine, astept. Vezi ca ai adresa înăuntru.
Un fluierat prelung, si trenul se puse în miscare. Un brat îsi mai făcu aparitia pe fereastră, apoi dispăru si el o dată cu intrarea trenului în curbă. Peronul rămase gol si pustiu, dar Alin nu era câtusi de putin trist. Zâmbea, chiar. În curând, într-o gară…
mate spune:
Foarte frumos si sensibil.Uite ca in loc sa lucrez stau la birou in fata calculatorului si citesc romanul tau.Astept cu nerabdare si continuarea...
Oana
Violeta spune:
Multumesc pentru continuare... Te astept cu restul scrierii.