legenda anotimpurilor

LEGENDA ANOTIMPURILOR
de Alexandra Cristina Andrita (1969-1993)
A fost odatã ca niciodatã o bunicã ºio un nepot. Iar nepotul cam fãcea mofturi la mâncare.
- Hai Alexandre, mãnâncã sã te faci mare

Un pic pentru mama
Un pic pentru tata
Un pic pentru bunica care stã-n Sãftica
Copilului îi plac
Da’l doare la stomac
Zice bunica.
- Spune-mi, bunicuþo, o poveste, c-am mâncat ! tu spui poveºti aºa frumoase…
- Bine, dacã mã rogi frumos o sã-þi spun. Ascultã :
Povestea s-a întâmplat de mult, în vremuri despre care nimeni nu-ºi mai aminteºte nimic. Eu ºtiu de la o razã de soare care încãlzea pe atunci pãmântul rece ºi uscat pentru cã atunci nu era nici varã nici iarnã nici toamnã sau primãvarã, era doar pãmântul uscat încãlzit zi de zi la fel de razele soarelui.
- ªi nu aveau poieniþe cu flori ?
- Ei, or fi avut cândva dar atunci nu aveau.
- De ce ?
- Ascultã ºi o sã afli. Aºa… ºi cum spuneam, pãmântul era tot o mare împãrãþie peste care domnea un împãrat bãtrân, bãtrân. Avea el patru fiice care nu semãnau nici un pic una cu cealaltã. Primãvara era cea mai mare dintre ele : o fire ciudatã, visãtoare, când liniºtitã, când nãstruºnicã, dar cu o inimã bunã ºi suflet ales. Vara era o copilã tare zburdalnicã, iii… ce zburdalnicã era ! Aºa ca tine : toatã ziua cânta, râdea, se plimba ºi aducea peste tot veselie. Toamna era o fatã tristã care tot timpul fãcea pe rãutãcioasa de parcã mereu îi ploua ºi îi fulgera ; în realitate având un suflet bun. Mezina, Iarna, era o fetiºoarã micuþã ºi jucãuºã. Toþi o iubeau pentru cã dorea ca lumea sã fie fericitã. Dar în palat tot nu era voie bunã.
- Dar de ce nu era voie bunã ? întrebã Alexandru.
- Pãi ce farmec sã aibã viaþa fãrã pãsãri, fãrã soare ºi fãrã flori ? zise bunica.
Ei, ºi cum ziceam, fetele se plictiseau iar împãratul nu ºtia ce sã le mai facã.
- Ce aveþi, fetelor ? Ce-I cu voi ? Ce nu vã place ? Vã plictisiþi ? Atunci treceþi la culcare ! zise Împãratul.
- Nu, nu, nu ! eu nu vreau ! zise Toamna, eu rãmân sã mã joc. Voi n-aveþi decât sã vã culcaþi.
- Of, fatã dragã, ce ai oare ? Eu tot nu pricep. Parcã nu am eu destule griji : cã pãmântul e uscat, cã grâul nu încolþeºte… Asta e tot ce-mi lipsea !
Într-o noapte Primãvara a avut un vis : se fãcea cã Zâna Visului intrã în camera ei ºi o roagã sã rãmânã acasã a doua zi. Degeaba au tras surorile ei de ea ca sã iasã afarã. Primãvara a rãmas în casã ºi se uita pe fereastrã. ªi cum stãtea pierdutã în visare a auzit un fâlfâit ºi un glãscior care se ruga de ea :
- Apã ! Un strop de apã, te rog !
Primãvara a alergat ºi I-a adus.
- Mulþumesc ! zise învioratã rândunica. Eºti tare bunã. Dar de ce te uiþi aºa la mine ?
- Pãi ce fel de arãtare mai eºti ºi tu ? Cã de mers nu mergi, mâini n-ai, dar n-ai nici labe, gurã n-ai dar…
- Hei, nu te mai minuna atât ! Eu sunt o rândunicã : o pasãre, nu merg, zbor. Am aripi ºi cioc. Asta ca sã te lãmuresc.
- Da ? ºi de unde vii? Zise miratã Primãvara.
- De departe, dintr-o altã lume, dintr-un alt tãrâm : cu pãsãri, cu flori, cu muguri, cu susur de izvor cu…
- Stai, stai, stai ! Ce-s astea ? Cã n-am mai auzit de aºa ceva !
- Cum ce-s astea ? nu ºtii ce-s mugurii ? zise rândunica ºi privi pe fereastrã.
Vai ce lume ! Pãi nu mã mir. Nu ºtiu sã-þi explic, dar lumea e frumoasã : cu oameni veseli, soare cald ºi blând. Dar acum trebuie sã plec.
- Nu pleca ! stai ! Spune-mi, lumea mea n-ar putea sã fie la fel ca a ta ? o întrebã Primãvara.
- Ba cred cã da !
- ªi eu pot face ceva pentru ea, pasãre micã ?
- Da, cred cã da !
- Ce ?
- Nu ºtiu. Dar cred cã Zâna Visului îþi poate spune.
- ªi unde o gãsesc pe Zâna Visului ?
- Nici asta nu ºtiu. Dar tu vrei sã faci ceva folositor oamenilor ? caut-o ºi-þi va ieºi în cale, ºi acum la revedere ! Îþi urez noroc !
- Drum bun, pasãre micã, ºi-þi mulþumesc ! zise Primãvara.
- Cu cine vorbeºti ? întrebã Vara care tocmai intra în camerã. Ce tot ai ? Hai, nu fii tristã ! Bucurã-te, râzi, cântã, fii fericitã aºa ca mine !
- Cum sã fiu fericitã, acum când ºtiu cã putem trãi altfel ?
ªi Primãvara îi povestii Verii tot ce se întâmplase.
- ºi acum vreau sã plec sã o caut pe Zânã. Tu spune-I tatei ºi roagã-l sã mã ierte cã plec fãrã sã-I cer voie. Nu cred cã m-ar lãsa…
- Ia-mã cu tine, zise Vara. Vreau sã fiu ºi eu de folos oamenilor.
- Nu pot, îi rãspunse Primãvara. Doar tu mã înþelegi ºi l-ai putea convinge pe tata sã mã ierte. Iarna e prea micã ºi Toamna… Rãmâi acasã !
- Du-te, poate vei reuºi. Drum bun !
- Rãmâi cu bine !
ªi a mers domniþa, a mers, drumul era lung ºi greu, copacii o zgâriau cu crengile lor uscate, pietrele drumului îi rãneau picioarele, dar ea a îndurat totul cu rãbdare ºi voinþã, sperând cã va reuºi.
ªi a ajuns la o cãsuþã micã, micã ca pentru pitici.
- A ! Ia te uitã, o cãsuþã ! Ce-ar fi sã intru ºi sã mã odihnesc ?
Primãvara a bãtut la uºã ºi vãzând cã nu primeºte nici un rãspuns a intrat. În casã, ce sã vezi ? Doi pitici stãteau la masã. Unul era Bâlbâici care, aºa cum îi spune numele, se bâlbâia tot timpul :
Un pitic bâlbâit
Puþintel cam aiurit
Vru sã taie amigdalele unui þânþar
Þânþarul se revolta
ªi nasul I-l înþepa
Migdalificului bâlbâit
Tare tare zãpãcit
Iar celãlalt era Voie Bunã.
- Cine eºti ? Ce cauþi aici ? o întrebarã piticii.
- Îmi pãreþi niºte pitici buni ºi am sã vã spun. Sunt Primãvara ºi am plecat sã aduc fericirea oamenilor.
- Fe-fe-fericirea cui ? întrebã Bâlbâici
- Moarã stricatã, þine-þi gura odatã. ªi cum o sã o aduci, Primãvarã dragã ?
- Am sã o caut pe Zâna Visului ºi am sã o rog sã mã ajute sã fac florile sã rãsarã, sã înmugureascã copacii, sã fie peste tot verde.
- Na-na-nai sã poþi zise îngrozit Bâlbâici.
- De ce ?
- Din cauza spiriduºului cel rãu. El a furat de mult florile ºi pãdurile ºi le-a ascuns. - Cum ?
- To-tot a ascuns.
- Tot-tot tot tont e, uf, c-am început sã mã bâlbâi ºi eu ! zise Voie Bunã. Lasã-l în pace ºi ascultã-mã, noi putem sã te ducem într-acolo. Vrei, Primãvarã ?
- Vreau. Duceþi-mã !
ªi piticii au plecat cu Primãvara ca sã ajungã la Zâna Visului ºi sã scape pãmântul de vraja Spiriduºului cel Rãu care
Era un spiriduº din smârc
De soi neînsemnat ºi strâmb
Aºezat pe un butuc
Cânta ca un broscoi nãuc
Acel spiriduº din smârc.
- Ce se întâmplã aici ? cine mã tulburã ?
- Vai peste cine am dat ! Sã ne ascundem, zise Voie Bunã.
- Hei, voi, ce cãutaþi aici ?
- Sunt Primãvara !
- Fâs !
- O caut pe Zâna Visului ca sã mã ajute sã dau viaþã pãmântului uscat. Asta caut, zise Primãvara.
- Nu ! Niciodatã ! Pãmântul e sub puterea mea ºi aºa va rãmâne iar tu sã te prefaci acum pe loc într-un… într-o…
- Trebuie sã-l oprim, sãri Voie Bunã.
- Cu-cum ?
- Uite-aºa : ia oglinda asta ºi pune-I-o în faþã ! Aºa ! Taci odatã !
ªi spiriduºul vrãjit de propriile-I cuvinte ºi de propriul chip a amuþit pe datã.
- Haideþi sã plecãm mai repede de-aici cã vraja n-o sã-l þinã mult !
Au plecat din nou prin pãdure ºi când au ajuns la o rãscruce Primãvara ºi-a luat rãmas bun de la pitici plecând pe drumul ei. ªi a mers ea drum lung pânã ce ostenitã, întristatã, s-a aºezat într-un târziu sã se odihneascã.
- O, Zânã, Zânã, unde eºti ? întrebã Primãvara sleitã de puteri.
- Aici ! M-ai chemat ºi am venit. Gândul tãu m-a adus. Eu ºtiu ce gândeºti numai cã visul tãu s-ar plãti scump.
- Oricât, orice, oricum numai ajutã-mã !
- Dã pãmântului zâmbetul tãu ºi el va înflori, dã-le albeaþa pielii tale copacilor uscaþi ºi ei vor avea flori ºi muguri. Dã glasul tãu izvoarelor ºi seninul ochilor tãi cerului iar pãsãrile le voi aduce eu. Dai toate astea ?
- Le dau !
- Copilã cu suflet nobil, voi face în aºa fel ca oamenii sã nu te uite. Atâta timp cât pãmântul va fi aºa cum l-ai împodobit tu jertfindu-te, oamenii vor fi fericiþi ºi te vor numi anotimpul Primãvara.
Ei ºi în acest timp fetele se întrebau unde o fi Primãvara. ªi cum sporovãiau ele, observarã schimbãrile petrecute în naturã.
- Aþi vãzut ?
- Au înflorit copacii ! A-nverzit grãdina ! Susurã izvorul !
- Dacã I s-a-ntâmplat ceva Primãverii ? zise Vara.
ªi zilele treceau iar bãnuiala ce se înfiripa în sufletul Verii devenea certitudine iar ea plângea tot timpul. Pânã când într-o zi a apãrut Zâna Visului care I-a spus cã Primãvara a dãruit lumii viaþa ei.
- Presimþeam asta, Zânã. În amintirea ei vreau ºi eu sã mã preschimb într-un anotimp.
- Atunci, zise Zâna, roadele pe care Primãvara le va face sã rãsarã, tu, Vara, le vei coace, culoarea pãrului tãu va fi culoarea fructelor coapte, lumina ochilor tãi verzi va fi culoarea poienelor, iar pãmântului, soarelui, lumii întregi voi dãrui cãldura sufletului tãu.
Între timp cele douã copile rãmase îl supãrau ºi mai tare prin joaca lor nepotolitã pe bãtrânul împãrat. ªi cum se juca Toamna vãzu o floare frumoasã, frumoasã ºi o rupse.
- Ha-ha-ha ! Domniþã, eu sunt Spiriduºul stãpânul pãmântului. Zâna visului m-a preschimbat în floare pânã când un om mã va rupe. Tu ai rupt vraja dar nu-þi mulþumesc. Asta pentru cã nu-mi stã în fire dar ºi pentru cã te urãsc. Surorile tale mi-au luat împãrãþia, au acoperit-o cu iarbã ºi flori, dar eu mã voi rãzbuna pe tine, te voi preschimba într-un anotimp ca ºi ele, dar care va usca frunzele copacilor, iarba câmpurilor, florile grãdinilor, care-ºi va plânge neîncetat tinereþea pierdutã, care va face pãmântul sã fie aºa cum a fost : rece ºi uscat, care va alunga pãsãrile, care…
- Destul ! Zânã, ajutor !
- Aºa e. destul. Nu plânge, nu ploua Toamnã dragã, zise Zâna. ªi fiindcã, Spiriduºule, ºtii cã nu pot face nimic ca sã-þi desfac vraja, în schimb am puterea sã o fac anotimpul roadelor, al belºugului, al bucuriei împlinite. Sã piei din ochii mei Spiriduºule, sã nu te mai vãd, arãtare fãrã suflet ce eºti !
ªi astfel Toamna s-a transformat în anotimp, iar Iarna suferea tot mai mult. Dorul de surori o mistuia. Într-o zi Zâna I-a ieºit în cale :
- Ce pot sã fac pentru tine ? Vrei sã te preschimbi ºi tu într-un anotimp ?
- Da, dar ce-aº mai putea da eu lumii ?
- Totul e sã vrei. Vei fi anotimpul care va acoperi pãmântul cu o mantie albã de zãpadã, care va ocroti seminþele viitoarei primãveri. Tu vei fi cel mai drag anotimp copiilor.
- ªi tata ? Doar eu I-am mai rãmas.
- El va fi Moº An ºi va dãinui alãturi de voi. Ce zici ?
- Primesc, Zânã bunã, dar nu vreau sã mã crezi rãzbunãtoare. Spiriduºul cel rãu va rãmâne nepedepsit ?
- Îl voi preface eu într-un vânt numit Crivãþ care va fi supusul tãu. Vei ºti tu sã-I plãteºti pentru toate cele fãcute !
- Mulþumesc, Zânã !
De atunci cele patru surori sunt anotimpurile pe care le ºtie o lume întreagã. Crivãþul este supusul iernii, rândunica vesteºte primãvara, vara este la fel de fierbinte ca inima prinþesei care-I poartã numele iar crizantema în care fusese prefãcut spiriduºul este singura floare a toamnei.
Aceastã poveste va strãbate veacurile arãtând cã atunci când doreºti cu adevãrat fericirea omenirii nici o jertfã nu este prea mare ºi nimic nu e de nebiruit.
- ªi Zâna ? Cu ea ce s-a întâmplat ? întrebã Alexandru.
- Zâna este idealul care te ajutã ºi-þi dã puterea sã reuºeºti. Priveºte oamenii de astãzi. Toþi au o dorinþã, un ideal, asta le dã ºi le va da mereu puteri. E ca o zânã din vis. Numai cã visul lor va fi într-o zi realitate. ªi acum la culcare !
Somn uºor, vise plãcute, pui mic ! îi spuse bunica nepotului.

roxy spune:

superba povestea,am ramas fara cuvinte ,ca atunci cand eram mica si ascultam povesti...
Mi-au dat chiar si lacrimile.
Roxy

huianur

Cristina spune:

Bravo, Vilma, m-am simtit ca in copilarie. Ce bine ar fi daca am putea sa ne-o reamintim in fiecare clipa de "mici si nevinovate rautati". Sa ne mai spui!

papadie spune:

vilma autoarea nu este fata aceea omorita de prietenul ei????
päpä

Nu conteazä ce-ai pierdut...Conteazä ce-ai câstigat!

Reliana spune:

Si ma si închipuiam cocotata turceste pe lavita de lânga soba de la bunica de la sat...Mama ce dor mi-e de vremurile alea, mai ales toamna târziu sau iarna când statea strabunica mai mult prin casa, si ne povestea...

roxy spune:

scuze papadie care fata ,ca nu stiu ,si daca eu nu stiu ,e de rau
Roxy

huianur

vilma spune:

Papa ..nu stiu...

jeanina spune:

Foarte frumoasa povestea, chiar nu stiam ce poveste sa-i mai spun lui Alexandru seara la culcare.
Multumim mult.
Cu drag, Jeanina.