|
|
|
Cele mai citite mesaje de blog
|
|
|
|
| |
anka-maria
| jurnal de calatorie
Acest mesaj a fost trimis de
anka-maria
pe data de 04/05/2007 la 16:54
.:. 2988 vizionari
.. Exista 6 raspunsuri la acest anunt
|
 |
Jurnal de calatorie
Episodul 1. Plecarea
Cum este foarte greu de povestit pe messenger si mai ales pentru ca vreau sa pastrez amintirile vii m-am gandit ca este mai bine sa pun totul pe hartie. Initial mi-am propus nu mai mult de 2 pagini si au rezultat 12 dar sper totusi sa fie o lectura placuta si sa aveti rabdare pana la final.
Pentru cine nu stie e vorba de vacanta noastra in Rep. Dominicana cu plecare din Bruxelles pentru un zbor de 14 ore cu escala in Cuba.
Pana in Belgia am mers impreuna cu colegii nostri Miruna si Alexandru. Joi dupa-amiaza am incarcat papornitele in masina si am pornit voiniceste spre Bruxelles, noi cu gandul la vacanta si Miruna cu gandul la familie.
La aeroport mici probleme la imbarcarea Mirunei din cauza de bagaje in exces dar se rezolva si asta si pe la 8 seara ramanem singuri singurei in aeroport cu ochii pe panoul imens de « Plecari » asteptand sa apara zborul de 6 dimineata catre tarile calde.
Imbarcarea incepea de la 3 dimineata deci aveam vreo 6 ore de stat degeaba, eventual de tras un pui de somn inainte de cele 14 ore de zbor in care ma gandeam ca nu o sa ma odihnesc prea bine.
Dupa ce am ajuns in aeroport, prima deziluzie, nu exista sala de asteptare pt. zborurile de noapte. Tot ce ni se ofera sunt scaunele banale de metal ale aeroportului facute parca pentru o inchisoare de maxima securitate. Cu mult noroc gasesc un soi de canapea moale in forma de U pe care o impartim cu o batranica haioasa si ea venita tot pt. un zbor de noapte.
Pana la 12 noaptea e agitatie, inca mai merg trenurile, dupa 12 se face liniste si toti nefericitii ce pleaca dimineata se intind fiecare pe unde apuca. De la inaltimea canapelei mele ma uit cu mila la cei atarnati pe scaune sau intinsi pe jos cu capul pe bagaje.
Stefan e hotarat sa nu doarma, se apuca de citit. Eu iau o pastila « de spate » sa mai eliberez din « tensiunea musculara » si adorm. Intai sa explic ce e cu pastilele astea. De vreo cateva luni bune ma durea spatele. Inainte de a pleca in vacanta am mers la medicul de fam. sa ne dea niste pastilute in caz de vreo belea cu mancarea in RD (pe net povesteau toti cum au cazut ca mustele rapusi de indigestie). Daca tot eram acolo i-am zis si de treaba cu spatele. Omul s-a uitat si a concluzionat ca « e de la stress, sunt prea incordata » si d-aia ma doare. Drept care mi-a prescris niste calmante care de fapt te relaxazea muscular direct de la cap. In fine, asta e cand ai antecedentele ca ale mele, toti te banuie intai de probleme la mansarda. Culmea e ca pastilele de spate functioneaza perfect si dorm fericita pana pe la 2. La 3 suntem prezenti la imbarcare, la 5 suntem la poarta cu ochii pe geam la Boeingul 767 bortos ce avea sa ma duca pe taramul piratilor.Totul pare a se desfasura dupa plan.
La 6 suntem deja in avion asteptand cu infrigurare decolarea si cu un zambet imens pe fata in ciuda celor deja 8 ore de asteptare.
Ne punem centurile, stewardesele isi termina baletul (ala cu masca si cu iesirile de urgenta) si asteptam decolarea…..5…10 ….15 minute. Dupa 15 minute pilotul ne anunta ceva. Fiind un zbor belgian toate anunturile se fac in olandeza si franceza (in ordinea asta). Deci vreo 5 minute il auzi vorbind cu o voce grava si asculti cu sufletul la gura poate-poate intelegi ceva din limba aia imposibila. Pasagerii olandezi au inteles deja si vocifereaza nemultumiti tot in olandeza ca sa fie frustarea maxima. Intr-un final se aude si mesajul in franceza, cand deja intelesem ca ceva pute in Danemarca.
Cica e greva si nici un zbor nu mai este autorizat, trebuie sa asteptam cuminti in avion sa vedem ce se intampla. Si asteptam, 2 ore jumate ! pe la final ne dau si niste sandvisuri ca deja eram lesinati de foame. Dupa aproape 3 h ni se spune ca greva e serioasa si tre’ sa ne dam jos si sa asteptam cuminti la poarta vreo veste despre negocierile in curs.
Ne adunam catrafusele si iesim resemnati din avion, unde alta belea, nu ne lasa sa intram in aeroport deoarece poarta e ocupata de americanii ce trebuiau sa plece cu un zbor Continental. Se isca o cearta intre aia de la securitate, timp in care suntem blocati in « viermisorul » care leaga avionul de aeroport. Intr-un final ni se da drumul inauntru.
Si de aici incepe cosmarul.
Vor urma alte 8 h de asteptare pana la finalul grevei si apoi inca 5h pana la plecarea efectiva dar sa nu anticipam.
Nu stiu daca ati prins vreodata un aeroport international complet blocat. Pentru mine era prima data. Am mai prins greve(la CDG cel putin, greva pare a fi starea naturala) dar niciodata nu s-a pus problema de anulare a tuturor decolarilor si aterizarilor. Inseamna mii de oameni comasati pe la porti si pe culoare toti cu ochii pe monitoare si cu urechile ciulite la eventuale mesaje.
In toata harmalaia asta se disting 3 categorii : « les vacanciers » adicatelea astia ca noi care pleaca in vacanta (vreo 5 zboruri catre destinatii exotice care fusesera anulate, fiecare a cate 200 de pasageri cel putin). Vacancierii sunt cat de cat relaxati, pe principiul « nu vreau sa ma enervez, sunt in vacanta » desi dupa noaptea din aeroport si orele din avion frustarea se instaleaza incet si sigur.
Urmeaza grupul oamenilor de afaceri. Astia sunt cei mai interesanti, ii recunosti dupa costum+laptop+bloutooth. Se plimba nervosi printre scaune cu telefonul in mana, ca niste lei intr-o cusca. Peste tot auzi directive date angajatilor, anulari de intalniri, verificarea situatiei la bursa si pretul petrolului.
Categoria a treia o reprezinta cei aflati in tranzit. La capatul calatoriei au alte avioane, trenuri, familie care-i asteapta. Astia sunt usor de recunoscut deoarece ii apuca febra cumparaturilor. Asa-i cand ai prea mult timp prin aeroport, mai dai o tura pe la duty-free-uri si daca se prelungeste greva mai dai o tura si uite-asa te umpli de sacose.
Peste tot e agitatie, copiii se joaca (de unde or avea atata energie, nu stiu), foarte multi intinsi efectiv pe jos printre bagaje.
Pana la 12 asistam neputinciosi cum majoritatea companiilor aeriene isi aduna pasagerii pentru a gasi o solutie de plecare : trenuri, autocare catre alte aeroporturi de unde i-ar putea imbarca spre destinatii. Da’ una e sa distribui 60 de oameni pe alte rute si alta e cand tre’ sa duci 300 la capatul lumii. Drept care noi ramanem cu ochii pe monitoare si urechile ciulite pana pe la 12 cand in sfarsit se aude si un mesaj pentru zborul nostru. Suntem chemati la poarta.
Alergam toti cu sufletul la gura si cu speranta ca se termina asteptarea si ne imbarcam spre paradisul promis.
La poarta dezamagire, ne chemasera sa ne dea bonuri de masa. Ni se spune ca desi compania nu are aceasta obligatie ne acorda un pranz cald si un sut in fund pana la ora 8 seara cand « am putea decola » daca ne lasa pompierii dar nimic nu e sigur.
La faza asta am cedat nervos. Atunci am realizat ca alte 8 h de asteptare inseamna pierderea unei zile de vacanta iar daca distractia se prelungeste eventual inca o noapte in aeroport. Reprezentatii companiei se grabesc sa ne anunte ca ei nu vor rambursa nimic, cica nu e vina lor, daca vrem ceva sa dam pompierii in judecata.
Am inceput sa plang. Mancarea mi se oprea in gat si lacrimile mi se inodau in barba. Trecusem de momentul « sunt in vacanta, nu vreau sa ma enervez » acum nu visam decat pompieri care ard in flacarile iadului. In orele alea interminabile le-am urat sa aiba parte de cele mai cumplite chinuri si banii de-i vor obtine sa nu le foloseasca la nimic. Da’ blestemele mele nu ajuta la mare lucru si la fiecare ora greva se mai prelungea cate o ora.
Pe la 4 dupa-amiaza cand eram toti terminati fizic si nervos si nu mai speram nimic pe ziua aia se anunta in difuzoare finalul grevei.
Bucuria este scurta deoarece nimeni de la Jetair nu vine sa confirme ca inca mai plecam. « Radio sant » functioneaza la capacitate maxima si auzim numai zvonuri interesante : ca s-a anulat zborul si ne cazeaza la hotel, ca s-a anulat dar nu ne asigura cazare, ca nu s-a anulat etc.
Alte 4 ore s-au scurs fara nici o veste. Suntem toti sifonati, murdari, obositi, impietriti. Nu mai vocifereaza nimeni, asteptam tacuti ora 8 cu speranta ca inca mai plecam. Deja fiecare facuse scandal prin telefon agentiei, fara nici un rezultat.
Ma dor toate oasele, nu gasesc nici o pozitie in care sa ma asez fara sa ma stramb de durere.
Intre timp un zbor similar catre Rep. Dominicana dar apartinand unui alt tour operator este anulat pentru a doua zi dimineata. Pe la toate portile se aud tipete.
O tipa isterica ce trebuia sa plece in Grecia smulge microfonul si urla in tot aeroportul ca ea asteapta de 4 ore si asa ceva este inadmisibil. Un hohot de ras general se isca printre scaune. Noi eram acolo de 17 ore. Reprezentatul companiei preia microfonul si zbiara la randul lui ca « ei nu dau nici un ban, nu e vina lor ». E circ in toata regula. Nu stiu daca sa rad sau sa plang.
Cu cat de apropiem de ora 8 cu atat se incing si la noi spiritele. Ne ridicam toti in picioare si pornim discutii aprinse despre nesimtirea si lipsa de profesionalism cu care am fost tratati.
Daca reprezentatii companiei nu ar fi anuntat la 8 cand au aparut ca vom pleca in seara aia, cred ca ar fi fost linsati. De fapt sunt sigura ca d-aia nici n-au aparut mai devreme.
O veste buna aveau totusi, nu mai faceam ocolul prin Cuba. Mergem direct la Punta Cana deci 4 h de zbor salvate.
Vestea este primita cu urale si aplauze si aproape uitam ca suntem acolo de la 1 noaptea. Ne imbarcam si pe la 9 jumate seara rulam incet spre pista de decolare.
Zborul nu mi-l amintesc prea bine, deoarece eram terminata de oboseala. Am mai luat o pastila « de spate » si am dormit vreo 4 ore. Pe langa scaunul de metal din aeroport, asta din avion era lux.
Episodul 2. Primul contact
Dupa 9 h si ceva de zbor ajungem la Punta Cana(2 noaptea, ora locala). Inca de pe scara avionului ma izbeste un val de aer cald si umed. E o noapte torida cu un cer superb pe care nu poti sa nu-l remarci oricat de obosit ai fi.
Cum eram toti mult prea imbracati pentru clima de la tropice transpiram ca niste cai si ne sufocam de cald.
Dupa cozi interminabile la vama si bagaje suntem preluati de un autocar cu destinatia Bayahibe, Casa del Mar. Tot drumul (2 ore) stam toti cu nasurile lipite de geam sa vedem peisajul. Tot ce pot sa remarc in intunericul noptii este drumul plin de gropi si vilutze albe si cochete inconjurate de gradini cu vegetatie luxurianta. Odata depasita Punta Cana peisajul se schimba in campuri de trestie de zahar iar vilutzele lasa locul unor cocioabe darapanate si mizere.
Foarte des apar centre de inchiriat/vandut masini unde zeci de pick-up-uri si jeep-ane superbe lucesc in intunericul noptii. La unul dintre centre paznicul doarme pe un scaun cu o pusca in mana. Tot drumul remarc alternanta asta ciudata de vile, jeep-uri, cocioabe, bodegi.
Ajunsi la hotel suntem preluati de hamali care dau sa incarce bagajele in niste carucioare mari. Stefan anticipeaza miscarea si se incapataneaza sa-si manevreze singur bagajul. Il cara cu el la receptie si refuza orice ajutor. Semnam hartiile si ni se dau cheile camerei, moment in care realizam ca e bezna totala si habar n-vem care e cladirea 7 in tot complexul.
Negrisorul responsabil cu bagajele zambeste cu gura pana la urechi, semn ca tot la mana lui am ajuns. Stefan cedeaza resemnat bagajul si negrisorul ne arata directia asigurandu-ne ca vine el cu geamantanul mai tarziu.
Primul contact cu camera este ca un dus rece in zapuseala noptii. In primul rand pentru ca functioneaza aerul conditionat si e foarte frig si in al doilea rand pt. ca nu arata de 4 stele nici de frica. Vorba cuiva, toate alea fusesera noi acu 10 ani.
De fapt camera este echipata cu tot ce ai putea avea nevoie (televizor, frigider cu bauturi racoritoare si apa, uscator de par, fier de calcat, cafetiera) doar ca mobilierul este cam vechi si zgariat pe ici pe colo iar de pe accesoriile din baie s-a cam luat emailul. Gresia arata e parca ar fi fost pusa de cineva beat. In fine, ca o necunoscatoare si nerecunoscatoate ce sunt, ma asteptam la mai mult.
Mai rau de atat, suntem la parter si daca dau perdeaua la o parte mi se pare ca ma poate vede oricine. Avem si o terasa cu 2 scaune si o masa cu vedere la gradina.
Ba chiar imi trece prin cap si ideea ca fiind la parter suntem tinte sigure pt. hoti. Ma culc dezamagita si suparata, toate astea nu semanau deloc cu ce visasem eu pentru vacanta la tropice. Apare si geamantanul insotit de mana care asteapta bacsisul.
Mancam ceva ramas prin bagaj inca de la aeroportul din Bruxelles si ne bagam in pat.
Stefan se foieste, cica nu se poate culca ca se simte murdar. Il asigur ca nici pe mine nu ma simt d-apoi pe altul si adorm cu sufletul greu si lacrimi in ochi.
Episodul 3. Sunt confuza ! sau poate nu ?
La 8 dimineata suntem in picioare, la fel de obositi dar morti de foame. Din cauza decalajului orar (6 ore) si a zborului lung nu mai stiu pe ce lume sunt nici cu somnul nici cu masa. As mai fi dormit dar m-a trezit un ratoi mare si alb care facea un zgomot infernal fix in dreptul verandei.
Un lucru e sigur, fie noapte fie zi caldura este insuportabila iar soarele dogoreste inca de la 8 dimineata. Ne imbracam sumar deci si mergem la bufet.
La lumina zilei complexul arata ca o gradina tropicala. Tot drumul pana la bufet ma extaziez in fata a zeci de plante care mai de care mai exotice. Habar n-veam ca exista atatea tipuri de palmier.
Imi amintesc cu amuzament amaratii aia de palmieri in ghivece pe plaja la Neptun, cu care dealtfel m-am pozat in fiecare an cu religiozitate.
Bufetul este a doua surpriza placuta. Oferta este extrem de variata si specifica fiecarei natiuni. Francezii au coltul lor cu croissants, pain au chocolat, pain grillé, gaufres, etc. Amercanii au pancakes (cu ocazia asta am realizat si io ca pancakes nu-s acelasi lucru cu clatitele),donuts, scrambled eggs, hot dog, hamburger, etc. Bucataria locala este iar foarte bogata cu yucca, ananas gatit in toate felurile, fructe exotice.
Ai locuri unde iti iei ingrediente pentru omleta (ceapa, ardei, carne, ardei iute, etc) si te duci cu toate astea la un nene bucatar care iti face omleta pe loc, pe o plita imensa.
Odata ce te-ai asezat la masa esti servit cu cafea sau ceai iar la bufet ai de ales intre 6, 7 feluri de sucuri naturale facute pe loc din fructe proaspete.
Ma simt ca un copil intr-o cofetarie, mi-as lua si de-aia si de-aia…wow, Stefane, asta ce-o fi ? dar aia ce e ? hai sa luam si din asta… in fine, sunt fericita si ma agit ca o musca intr-un borcan.
Dupa masa plecam in recunoastere. Complexul are 8 cladiri a cate 2 etaje fiecare, 6 restaurante « à la carte » , 2 piscine (+2 jacuzzi), nenumarate baruri, un teatru si 2 spa-uri toate astea in mijlocul unei vegetatii luxuriante. Gradina este extrem de bine ingrijita, totul este udat si sapat zilnic altfel n-ar creste nimic sub soarele asta torid.
Plaja este superba, umbrita de cocotieri,cu nisip alb fin de o granulatie intre malai si faina. Nu exista scoici in schimb exista alge din plin. Sunt adunate in fiecare zi de pe plaja dar in larg sunt destul de multe. Pe unde nu sunt alge apa are culoarea turcoise.
Peste tot sunt umbrelute si sezlonguri confortabile (nu prostiile alea dure din plastic de’ se gasesc pe la noi la pretul unei nopti la hotel), nu sta nimeni pe nisip. Prosopul de plaja este gratuit si poti sa-l schimbi de cate ori s-a udat.
Trecand printre oameni observ enorm de multi arsi rau de soare. Unii dintre ei fac baie imbracati chiar. De ce o sa inteleg un pic mai tarziu.
La prima vedere ii consider inconstienti si ma uit cu mila la ce rani au pe spate, mai ales copiii. La un capat complexul este limitat de o padure deasa iar la celalat de un sat de pescari. Plaja este pazita si nu trece nimeni dinspre sat inspre hotel daca nu a trecut o data si invers. Din cauza asta nici nu e nevoie sa ne dea bratari.
Dupa plimbarea asta sunt deja mult mai vesela. Constat ca suntem cazati chiar binisor, departe de galagia piscinelor si a teatrului, intr-un colt mai ascuns al complexului unde chiar poti sa ai intimitate deoarece nu prea trece nimeni prin dreptul terasei. Suntem feriti chiar si de soarele torid de la pranz. Parca dracul nu mai e asa de negru, ma imprietenesc chiar si cu ratoiul mare si alb ce va veni in fiecare dimineata de acum incolo ba chiar in ultimele zile isi aduce si prietenii.
Eu mai trag o tura de somn cu sufletul mai impacat iar Stefan se duce la piscina. Peste 2 ore se infiinteaza acasa fericit si ars ca o tomata uitata la soare. N-apucasem nici sa scot solutia de plaja din bagaj. Ii fac scandal dar realizez repede ca n-am cu cine, e mai rau decat un copil cand da de apa.
Bufetul de pranz e la fel de spectaculos, din nou pe toate gusturile. Legume de toate natiile, peste, fructe, dulciuri. Ma pierd iar fericita printre vitrinele frigorifice. La masa esti servit cu bere/ vin si apa cu gheata. La raionul de fructe descoper maracuja, din care voi manca la fiecare masa aproape tot sejurul.
Episodul 4. Constatari
In primele 3 zile vom fi foarte atenti cu mancarea, bautura si conform indicatiei medicului dupa fiecare masa inghitim un plic de Smecta. Toate astea pentru ca aproape 80% dintre turisti cad la pat (pardon, la baie) in urma abuzului de fructe, soare, bauturi. Pina colada par exemple e laxativ natural #61514; si cum cocktailurile sunt multe si gratuite si turistii sparg usile cabinetului medical din hotel pentru Imodium la pret de aur alb.
Eh, numai ca socoteala de acasa nu-i aceeasi cu cea din targ. Nu numai ca n-am patit nimic de genul asta indiferent ce-am mancat/baut ba chiar prea multe Smecta ne-au dus fix in situatia opusa pentru care nu eram pregatiti cu nimic.
Am incercat s-o dregem cu pina colada dar e clar ca argila bate nuca de cocos.
Tot in primele 3 zile voi face constatarile urmatoare :
Intre turistii europeni (in special francezi) si americani exista numeroase diferente ce fac coabitarea destul de grea. In primul rand francezii sunt recunoscuti ca zgarciti. Ei se apara spunand ca bacsisul ar trebui sa recompenseze un serviciu deosebit pe cand americanii platesc din prima tocmai pentru a se asigura de un serviciu bun.
Totul ar fi perfect daca francezul n-ar fi si carcotas pe langa zgarcit. In concluzie, el ar da daca ar fi multumit dar fiind prea carcotas nu e niciodata multumit deci nu prea da.
Localnicii au inteles foarte bine si se comporta ca atare. Daca ceri prosoape vorbind in engleza ai sanse mari sa obtii unele noi si pufoase. Daca le ceri in franceza sigur le vei obtine pe cele mai uzate. De unde deduc ca americanii lasa « quelque chose » mai des.
Pe de alta parte francezii sunt mai in masura sa aprecieze ambianta si mancarea buna, mai ales in restaurantele « a la carte ». Aici par a fi mai atent serviti decat americanii.
Fiind vorbitori de engleza si franceza noi facem slalom printre toate astea. Nici nu mai stiu de cate ori mi-am schimbat nationalitatea in timpul acestei vacante, mai ales ca Romania nu le spune mare lucru localnicilor.
De fapt de cate ori sunt intrebata de nationalitate si spun ca sunt romanca primesc o privire lunga si cetoasa, ceva de genul « Unde o mai fi si asta ? ». Trebuie sa mentionez totusi un vames la plecare, care dupa ce mi-a vazut pasaportul a zambit larg : « Romania, Transilvania, Dracula !!! ». Eu am fost foarte incantata, ma gandesc totusi ca pentru ungurii nationalisti tre’ sa fie foarte greu sa auda peste tot Romania= Transilvania =Dracula.
O alta reactie interesanta a venit din partea unui vanzator de tablouri cu care Stefan se certa pentru pret. Mentionez si pe aceasta cale ca barbatu-miu nu le are cu negocierea doarece se enerveaza primul si ii da adversarului cu marfa in cap. La aflarea nationalitatii omul isi explica dintr-odata vehementa lu’ barbatu-miu : « Romano ? Ahhh, mafioso !!! ». Nah, n-am putut sa-l mai contrazic mai ales ca dupa asta am luat tablourile mai ieftin.
O alta diferenta majora intre francezi si americani este legata de greutate. Aproape 80% dintre turistii americani sunt « overweight » iar aproape un sfert sunt obezi. Ma refer la oameni de cel putin 130 kile, mai ales tineri. Este absolut socant sa vezi familii intregi in care pana si femeile par a oscila in jurul a 150 kile. Sunt asa de deformati ca le este greu sa se deplaseze prin nisip, sa urce scari sau sa se aseze pe scaunele de la bufet (cam inguste ce-i drept). In viata mea n-am vazut atatia oameni obezi ca in vacanta asta. Cu toate astea la cartofi prajiti si hamburgeri e mereu coada. Mai rau, toti sunt nedezlipiti de un termos bortos pe care-l alimenteaza constant cu bauturi locale.
Bun, am ajuns la cocktailuri. Prima oara cand am gustat unul am simtit nevoia sa beau dupa o galeata de apa. Nu pentru ca n-ar fi bune ci pentru ca sunt ingrozitor de dulci ! Explicatia e simpla, Rep. Dominicana traieste in primul rand din trestie de zahar deci zaharul este principala materie prima. Pe care o pun cu generozitate in absolut orice mancare si bautura. Sunca sau salam prajit in zahar, ananas prajit in zahar, palmier in zahar, sucurile chiar si naturale sunt indulcite pana la refuz. In fiecare zi Stefan ii roaga pe barmani sa nu mai puna zahar in bauturile noastre si totusi de fiecare data cand gust ma zaharisesc instantaneu. Intr-un final am renuntat la sucuri, traiasca apa chioara.
O alta diferenta importanta de data asta intre francezi si restul lumii este nivelul suportat de zgomot. Pe oriunde te duci auzi in fundal francezi care se plang de zgomotul infernal facut de americani tradus evident printr-o « crasa lipsa de respect pentru concediul altora ». Trebuie sa marturisesc ca am avut noroc de nopti relativ calme datorita amplasarii, dar la plecare toti povesteau ca nu s-au putut odihni.
Si cu toate astea cei mai necivilizati sunt de departe….rusii. Ca sa va faceti o idee, mai toti sufera de sindromul Gigi Becali. Adica au impresia ca banul le permite orice.
Evident, toate astea sunt simple observatii fara un impact prea mare asupra sejurului. Beleaua e ca si daca scapi de galagia rusilor sau de privelistea neplacuta oferita de americancele obeze, dai de….olandeze peste 50 de ani care fac topless ! Asa ca mai bine te lasi de sportul asta, oricum soarele arde ingrozitor si mai bine te duci in apa.
Apa e grozava, calda ca o ciorba. Ai putea sa stai numai in apa daca n-ar fi si ingrozitor de sarata. Dupa vreo 15 min. trebuie sa iesi pentru ca te ustura ochii si buzele. Si nu va spun ce gust are ! din pacate am incercat-o de foarte multe ori cand ma uitam extaziata dupa pesti si uitam gura deschisa.
In larg, golfuletul e protejat de un recif unde apa este relativ mica si plina de pesti exotici. Ca sa ajungi la recif trebuie trecut printr-o zona cu apa ceva mai adanca motiv pentru care eu am zis pas si l-am lasat pe Stefan singur.
Peste vreo ora vine sa-mi spuna ca trebuie neparat sa merg la recif sa vad pestisorii. Ii amintesc ca nu prea stiu sa inot si riscam sa folosim asigurarea aia de repatriere in caz de deces. Se gandeste putin si ocheste niste copilasi care se jucau cu o pluta in piscina. Pleaca cu gandul sa le ia pluta dar spre norocul copilasilor pe drum se razgandeste si imi face rost de o vesta de salvare. Bagata in vesta de salvare si cu ochelarii de piscina plecam la vanat pestisori. La recif toti in jurul nostru au echipament de snorkeling (masca, tub, palme) si probabil se amuza grozav vazandu-ma cu vesta de salvare in apa pana la brau.
Dupa o ora si ceva cu capul in apa si fundul in sus ca sa vad pestisorii ma voi praji pe spate si pe fund motiv de mare jale de cate ori ma asez pe scaun. Ma alatur deci celorlalti turisti suferinzi. Tot dupa aventura asta incep sa ma arda urechile si ma gandesc resemnata ca am facut otita. Peste cateva zile se lamureste misterul cand constat ca mi-am ars efectiv urechile de pe care se vor lua 2 randuri de piele.
Cam asa se scurg 3 zile, eu ma ascund de soare si dau cu lotiune la doua maini iar Stefan face poteca intre bar,sezlong si recif.
In timp ce eu zac la soare, pe plaja si la piscina au loc tot felul de activitati : volei, gimnastica, stretching, fotbal si multe alte joculete haioase. Se implica mai ales adolescentii la jocuri si babele la stretching.
Din cand in cand ma mai surprind pe mine ridicandu-ma sa verific daca nu cumva cineva ne-a furat geanta si papucii. De fiecare data cand fac gestul asta ma umfla rasul. Toata lumea in jurul nostru isi lasa lucrurile nesupravegheate pentru ca in principiu nu da nimeni mii de euro pe un sejur ca sa vina sa fure papucii mei de 2 euro.
Cu toate astea de cate ori mergem in apa am tendinta de a ma intoarce spre vecinul de sezlong sa-l intreb daca nu poate sa se uite si la lucrurile noastre. Bine totusi ca n-am apucat sa fac asta niciodata, probabil l-as fi intrigat foarte tare pe vecin.
In fiecare seara bufetul are o anumita tematica : italian, spaniol, mexican, francez, dominican, fructe de mare, asiatic. De fiecare data decorul este amenajat in noua tema si esti intampinat la masa cu un cocktail diferit.
In seara cu bufetul italian au servit printre altele si rata la cuptor. A doua zi cand m-am uitat pe geam am cautat din ochi ratoiul mare si alb. Era acolo, spre fericirea mea.
Dominicanii care lucreaza la hotel sunt in general simpatici si zambitori dar mai ales mare melomani. In orice moment al zilei si in timpul oricarei activitati, ei canta. Gradinarii canta singuri cand sapa florile, cei care servesc fredoneaza non-top la fel si cameristele. Si nu e o chestie de ochii turistilor, ei canta mai ales cand sunt singuri.
Asta imi aminteste de un studiu in urma caruia nigerienii aflati in plin razboi civil cica sunt cea mai fericita natie. In fine, fericirea asta este extrem de relativa.
In fiecare seara era spectacol la teatru. Intr-o singura seara am stat pana la 11 :30 sa vedem si noi despre ce este vorba. O trupa de dans si 2 solisti care faceau playback se chinuiam 1 ora sa te tina pe scaun. Desi costumele erau frumoase si dansatorii tineri spectacolul era de un penibil absolut. Cei din jur pareau sa agreeze totusi, probabil e chestie de gust. Stefan de exemplu era fascinat de picioarele unei dansatoare. Eu urmaream pe o alta dintre ele destul de dolofana pe care trebuia sa o ridice pe sus unul pipernicit. La fiecare miscare brusca ma asteptam sa i se taie spatele si s-o scape. Oricum i se citea chinul pe fata.
Episodul 5. Excursia La Romana.
Cam prin a patra zi suntem acostati langa piscina de o familie de francezi si suntem invitati sa mergem cu totii in excursie in orasul La Romana, cel mai aproape de hotel. Urma sa vizitam un atelier de trabucuri, o fabrica de rom si un centru comercial.
A doua zi ne intalnim toti in hol sa comandam un taxi. Ei erau 4, noi 2 si teoretic pretul era 50 de dolari pentru 1-6 pasageri. Asa ne spusesera cu o seara inainte.
La venirea taxiului prima surpriza, pretul e 60 de dolari. Francezii mei isi dau ochii peste cap dar n-avem incotro si acceptam. Ii spunem soferului de nenumarate ori ca vrem atelier, fabrica, piata. Omul zambeste larg si da mereu din cap ca si cum ar intelege si totul ar fi ok.
Ajunsi La Romana prima oprire este intr-un atelier de tablouri. Nu era prevazut dar omul opreste masina si ne da jos. Ca sa nu ne certam cu el ne facem si noi ca ne intereseaza. Si sfarsim prin a cumpara 2 tablouri dupa zeci de minute de negocieri.
Cel mai bine a functionat urmatoarea fraza : « Asculta, nene, io nu-s nici frantuzoaica nici americanca cu bani multi, sunt romanca. Daca nu vrei sa mi le dai la un pret rezonabil, nici eu n-am bani sa cumpar, nici dumneata nu-mi poti vinde marfa si amandoi vom sfarsi nefericiti ».
Urmatoarea oprire, un atelier de trabucuri ce mi s-a parut a fi mai mult de ochii turistilor deoarece n-avea decat doua posturi de lucru. La intrare barbatilor li se da un trabuc sa-l incerce si suntem lasati sa mirosim mai multe tipuri de tutun si sa ne zgaim la cele doua femei care ruleaza trabucurile. Mainile le merg asa de repede ca aproape toate pozele au iesit in ceata.
La plecare il intrebam pe sofer care-i urmatoarea destinatie : fabrica de rom sau piata ?
Raspunsul e a doua surpriza : « Care fabrica ? Aici nu e fabrica de rom » Iese scandal, francezii mei ii spun ca acum o luna parintii unuia dintre ei a facut aceeasi excursie cu 50 de dolari si a vazut si fabrica. Soferul nostru nu mai intelege brusc nici o limba si repeta ca o moara stricata ca aici nu e nici o fabrica. Dupa zeci de minute de discutii o lasam balta, asa e cand calatoresti in varf de sezon. Insistam sa mergem la cumparaturi la « Mercado Municipal ». Omul e foarte contrariat dar in final se conformeaza. Scria in ghidul nostru ca e un centru comercial ce trebuie neaparat vizitat.
Ajunsi acolo constatam ca Mercado asta era de fapt un fel de Obor. O suprafata imensa plina de tarabe cu de toate. Initial tarabe cu tzoale si mai apoi piata de fructe si de carne. Un imens labirint de tarabe obscure printre care un furnicar de oameni. Halcile de carne cruda atarnau in plin soare sau erau ingramadite pe tarabe murdare. Ca sa le protejeze de muste dominicanii aveau niste bete la capatul carora legasera niste plastice fasii si pe care le fluturau prin aer la intervale regulate. Roiurile de muste se ridicau cateva minute ca apoi sa poposeasca iar pe carnea tarabei de langa.
Probabil judecand dupa privirile noastre siderate soferul renunta sa mai opreasca si ne plimba cateva minute cu masina printre tarabe ca sa pozam. Nici noua nu prea ne suradea sa coboram.
La final cele 2 dame din grup (me included) care visau sa cheltuie bani sunt un pic abatute. Ii spunem soferului ca de fapt noi vroiam sa cumparam una-alta pentru acasa. Nici o problema, se rezolva, urmatoarea oprire e un mall adevarat si cu preturi pe masura, special pentru turisti.
Incerc din naivitate un inel din aur cu o piatra autohtona dar la auzul pretului simt ca ma sufoc cu tot aerul conditionat din magazin. Acelasi inel cu aceesi piatra dar montat in argint e la un sfert din pret. La trabuce oferta este iarasi foarte variata si este interesant de ales mai ales cand nu esti fumator. Le alegem si noi dupa nume(sar’mana nasu’, sper sa-ti placa #61514;)
2 ore si o mare gaura pe card mai tarziu pornim fericiti spre iesire deja cu gandul la hotel. Evident nu e si planul soferului care mai face o oprire de tipul « vrei, nu vrei » de data asta la un supermarchet.
Ochii mi se maresc inca din parcarea subterana unde troneaza zeci de jeep-uri in stil american de’ tre’ sa fii proprietar de benzinarie sa-ti cumperi unul.
In comparatie cu ce fiare vechi vasusem la Mercado, aici parca erai pe alta lume. Si preturile pareau a fi croite pentru magnati ai petrolului. O pereche de papuci de plastic erau echivalentul a 8 euro.
Din supermarchet am iesit toti cu mainile goale si cu impresia ca avem un venit de rahat cu care n-am putea trai nici 3 zile in Rep. Dominicana.
Adevarul este ca tara asta se imparte in doua. O parte formata din baieti destepti cu viloaie si masini de lux (probabil proprietari de hoteluri, pamanturi, etc) care exploateaza jumatatea ailalta formata din dominicani ce traiesc in cocioabe mizere si lucreaza pe plantatii.
Ajunsi acasa constatam ca hotelul a organizat un soi de piata cu tarabe pline de souveniruri. Printre kilogramele de bijuterii facute artizanal regasesc si cerceii si inelul cumparate de mine de la mall. Evident, la juma’ de pret.
Constat deci ca am platit de 2 ori mai mult cam pentru acelasi lucru si mai rau am mai platit si drumul pana acolo cand puteam sa le iau de la hotel. E de ajuns ca sa-mi stric toata ziua. Sunt neagra de suparare si dau vina pe Stefan, ca doar el m-a incurajat. Ii reprosez timp de cateva ore lipsa de consideratie pentru bugetul familiei. El nu prea intelege cu ce a gresit dar ma asigura ca marfa de pe tarabe e foarte prost finisata, pare doar a fi acelasi lucru. Gandul asta ma reconforteaza, cel putin pana constat ca pana si la boutique-ul de la hotel preturile sunt la jumate. De data asta tre’ sa accept ca m-am pacalit si sa inghit galusca.
Episodul 6 . Isla Saona
Vineri dimineata avem stabilita o excursie pe insula Saona, rezervatie naturala la o ora si ceva de Bayahibe. Excursia e organizata de o frantuzoaica pe care am gasit-o pe net, stabilita de multisor la Bayahibe. Suntem un grup de 23 de francezi si 3 italieni.
Drumul pana la insula se face cu o vedeta rapida cu 2 motoare in care ne imbarcam din portul pescaresc. As spune ca numai drumul e deja o aventura. Dominicanul de la carma face spectacol facand viraje scurte in plina viteza ca sa ne umple de apa.
Datorita valurilor si a vitezei barca se ridica o secunda buna inainte de a se prabusi zgomotos in apa. Ai senzatia ca plutesti (eu cel putin ma ridic efectiv de pe bancuta) ca apoi sa te izbesti intr-un mod dureros cu fundul de banca.
La urcare ma uitam cu greata la vesta de salvare ce devenise gri din rosu, de la mucegai si jeg. Ma gandeam ca nu pun asa ceva pe mine nici moarta.
Dupa ce barca a luat viteza si a inceput sa se izbeasca de valuri mi-am legat vesta si m-am ancorat bine de margine.
Odata ajunsi pe insula, au instalat o masa cu apa, sucuri, rom, nuca de cocos si chipsuri si ne-au lasat liberi. In larg era un recif de corali pentru care ne-au dat echipament de snorkeling.
Insula este un paradis tropical. Nisip alb si fin, cocotieri, apa limpede de o culoare ireala, ai zice o vedere retusata in Photoshop. Ne instalam sub un palmier si ne indreptam toti spre apa sa ne racorim. Stefan cel putin nu mai avea rabdare, pestisorii il chemau in larg.
Ramane Ancuta singura sa se echipeze pentru asaltul asupra recifului. Primul pas : montarea echipamentului. Imi trag picioarele de broasca, imi pun masca peste ochi si nas tubul in gura si ma lansez la apa. Deja din prima m-am intrebat care dintre cele 3 piese de echipament te tine la suprafata. Cu tubul respiri, ochelarii sunt pentru protejarea ochilor, deci labele de broscuta te tin la suprafata, ma gandesc eu naiva. Macar atata lucru sa faca la cat de greu mergi cu draciile alea in picioare. La fiecare pas labele se blocheaza in nisip si sunt fortata sa ridic piciorul la juma’ de metru ca sa fac pasul. Sunt convinsa ca arat ridicol si ma uit enervata la cat de usor sa misca toti in jurul meu, mai ales copiii. Ai zice ca s-au nascut cu draciile alea in picioare.
Odata ajunsa in apa, dau sa testez flotabilitatea. Evident ca trag din greseala aer pe nas, ochelarii mi se lipesc violent de fata, apa imi intra pe tub, ma duc ca un bolovon la fund unde ma blochez in nisip din cauza labelor. Dupa cateva secunde de panica ajung intr-un final la suprafata. Ce naiba s-or fi chinuit sa ma inece cu toate draciile astea ?! la fel de eficienta ar fi si o piatra legata de picioare. In jurul meu copii au vazut miscarea, se uita la mine si se amuza, sunt ca un elefant intre farfurii.
Sunt deci fortata sa constat ca nimic din ce am pe mine nu ma ajuta sa plutesc, din contra. Ma gandesc cu groaza la vesta de salvare rosu-gri, singura mea sansa de a vedea pestisorii. Renunt deci la picioarele de broasca, trag vesta pe mine si raman cu ochelarii si tubul. Mai fac cateva incercari si cam a zecea oara reusesc sa inteleg cum functioneaza tubul si masca. Mai ramane o singura problema, de cate ori vad pestisori frumosi, zambesc larg uitand ca am tubul in gura si inghit apa de zor.
Oricum ce-am vazut merita tot efortul si toata apa inghitita. Baracude si pesti exotici intr-o minunatie de culori si forme, inoata in jurul tau fara nici o frica, ai zice ca ii poti atinge.
Pe la final eram specialista in respiratul pe tub, pana la urma e ca mersul pe bicicleta.
Dupa 2 ore pe insula ni se face foame si ne indreptam spre un sat de pescari unde trebuia sa luam masa. In meniu : langusta la gratar.
Deja inca de pe plaja, satul nu mai arata chiar ca o vedere. Apa are aceesi culoare superba nisipul e la fel de fin, cocotierii sunt prezenti dar odata cu ei si multe sticle goale, hartii, cutii de suc si bere, haine vechi. Vorba aia, frumoasa tara pacat ca e locuita.
Pentru masa de pranz suntem dusi intr-o gospodarie autentic dominicana(pentru cunoscatori, o curte ca a lui Mia, la Novaci). In curte nu mai e nisip fin si alb ci un strat gros de praf in care misuna purici. Sub masa la picioarele mele, un catel la randul lui plin de pureci tine neaparat sa-mi arate un pic din ospitalitatea dominicana. Casele par a fi facute toate din resturi intocmai ca un joc de puzzle. Totul pare a fi construit « provizoriu », desi e un sat cu scoala si biserica deci destul de statornic.
Atmosfera este incinsa, se asteapta o ploaie motiv pentru care mustele sunt inebunite si roiesc in jurul mesei. Nu sunt muste oarecare ci tauni.
Brusc imi amintesc de vorba lu’ mami cand treceam pe langa vaci pe strada : « Aveti grija la vaci ca de’ le musca vreun taune iti sar ca nebunele in fata masinii ». E clar, ma gandesc, daca vacile turbeaza eu intru direct in coma. Ca sa mai uite de imprejurimi francezii mei se indoapa cu rom. Zic ei ca asa nu-i mai ataca goangele.
In cateva minute sunt ciuruita de tantari pe picioare, in schimb taunii par sa ii prefere pe italieni. Cineva din grup are un spray repulsiv cu care ne dam toti cei 26. Nu pare totusi sa aiba mare efect. Una din dame cere sa se duca la toaleta, i se indica baraca din fundul curtii. Barba-su lesinat de ras o intreaba daca sa-i dea masca si tubul de la echipamentul de snorkeling.
Langusta in schimb e nemaipomenita si mai ales necesita sa-ti bagi mainile pana la coate pentru a recupera carnea. Pe la final apare si un instrument de ajutor, dupa ce sparsesem cochilia cu dintii. Cand ma duc in « bucatarie » sa ma spal pe maini constat mizeria in care era pregatita masa si mi-o amintesc pe mama care ar fi facut probabil hepatita numai uitandu-se. Nu pot totusi sa nu observ unghiile lungi si rosii ale bucataresei si mai ales ceasul Gucci asortat la o poseta aurie YSL. Dupa masa suntem incurajati sa mergem in sat sa vizitam. Francezii sunt dornici « de a se amesteca printre localnici ».
Nu inteleg de unde dorinta asta brusca de « autenticitate » atunci cand platesti mii de euro pentru un hotel de lux intr-un complex izolat si pazit din toate partile. Vrei autenticitate ?, atunci lasa , frate, hotelul si cazeaza-te intr-o gospodarie autentic dominicana ! Altfel mi se pare o mare ipocrizie sa te uiti peste gard, sa suspini « vai saracii » si sa te intorci linistit la locsorul cald (pardon, rece) din hotel.
Eu si Stefan mergem pe plaja pentru ca deja muream de cald si stiam ca apa marii ar mai putea calma intepaturile. Pe plaja suntem surprinsi de o ploaie torentiala si ne ascundem sub un palmier.
Prin locurile astea ploaie este o adevarata binecuvantare mai ales in arsita pranzului. Aproape ca n-are sens sa te feresti de ea, pentru ca te racoreste ca un dus si pentru ca nu dureaza decat maxim 10 minute. Dupa ploaie soarele usuca tot in cateva minute ca si cum nimic n-ar fi fost.
Urmatoarea oprire este in padurea de mangrove. Aici teoretic printre radacini ar trebui sa vedem broaste testoase si baracude, in realitate bietele animalute se sperie la zgomotul barcii si se ascund. Apreciez totusi ca locul este protejat si nu avem voie sa ne aventuram cu barca prea departe. La final ca sa nu fim prea dezamagiti o baracuda imensa face un salt spectaculos din apa probabil pentru a prinde un pestisor amarat.
De la padurea de mangrove pornim spre piscina naturala, un fel de golf foarte intins cu apa limpede si foarte putin adanca prin care se plimba stele de mare.
Eu ma gandesc resemnata ca toate ne vor dispare din cale odata ce vor auzi galagia facuta de cele 2 motoare. Eh, spre norocul meu stelele de mare nu sunt asa de rapide si dupa ce oprim barca in mijlocul golfuletului sarim toti in apa sa ne pozam cu stelutele.
Odata cu noi este coborat si un soi de baruletz flotant ce sustine sticlele de suc si rom ca sa ne putem servi in timp ce inotam(pe alocuri apa ajunge pana la pulpe, deci mai mult plutim). Barul plutitor are chiar si locuri in care sa-ti asezi paharul.
In timp ce stau in fund in apa calda tinand un pahar de rom in mana nu pot sa nu ma gandesc ce-ar fi daca am lasa totul balta si ne-am muta pe o insulitza la tropice.
Stefan cel putin nu se mai gandeste la nimic, i se pare mult mai interesant sa intoarca stelele de mare cu fundul in sus sa vada ce fac.
La finalul zilei ne-am imbarcat si ne-am pregatit pentru drumul spre casa ce avea sa fie la fel de palpitant ca si la dus.
Episodul 7. Plecarea
Aici nu am prea multe de spus pentru ca ma copleseste tristetea. La plecare m-as fi tinut cu dintii de masa de la receptie numai sa nu ma duca inapoi la aeroport.
Din pacate toate lucrurile bune au un sfarsit deci si vacanta mea s-a terminat, de data asta fara incidente majore. Din nou un drum lung numai ca de data asta spre un oras insipid, inodor si incolor cu o clima imposibila.
Pana data viitoare.
p.s. Mergeti sa votati NU la referendum ! Hai Basescu !
---------------
Just me
Trimite reactia ta
|
|
|
|
|
papadie
Umbra unui neuron
|
|
|
claujro
membru de baza
|
 Posted 04/05/07 @ 19:42
|
Superba poveste! Am "vazut" prin ochii tai acele locuri, culorile...mirosurile... Felicitari pentru talent si multumim pentru poveste! 
Poze noi
Poze Mara si Matei
Poze parinti
Claudia, mamica de Matei (15.12.2003) si Mara (30.08.2005)
|
 |
|
|
notquiteso
membru junior
|
Posted 05/05/07 @ 09:15
|
dac-ai sti tu de cate ori am trasat cu dejtu' pe harta excursii prin rep. dominicana.. are barbata-miu un tricou cu harta stilizata si frumos colorata a republicii sus-numite. sunt desenati chiar si negri cantand la tobe, si trestia de zahar, si.. nu mai stiu, ca acu' tricoul e la spalat si nu stau sa-l caut. da' zau ca povestirea ta imi face iar pofta de duca.
un pupix pt ca ne-ai impartasit putina culoare si parfum de tropice
POZE
Mami de Dora-Maria (30.09.2006) |
|
|
|
olguta12
Voi invinge!
|
Posted 06/05/07 @ 10:35
|
Prima data am fost in Republica Dominicana acum 3 ani. Ne-a placut atit de mult, incat am cumparat si o "coshmelie" mititica acolo, sa ne putem intoarce oricand. Pt mine e paradisul pe pamant. Daca mi-as putea convinge parintii sa vina cu noi, MAINE m-as muta acolo.Oamenii imi aduc aminte de romanii de altadata. Cand inca erau civilizati, amabili si intelegatori. Cand stiau sa zambeasca CHIAR daca nu aveau sacul cu "EUROI" sub pat, si nu conduceau BMW-uri- mergeau cu tramvaiul si nu strambau din nas. Viata e mult mai ...calma...mai linistita...mai apreciata. "Avere" n-au multi..dar au tot ceea ce n-avem noi. Liniste sufleteasca, capacitatea de a aprecia micile bucurii ale vietii. Dominicanii nu dau importantza lucrurilor "materiale". Se multumesc cu putin, dar traiesc din tot sufletul...
Un singur lucru n-am prea intalnit. Mancarea si sucurile "inecate" in zahar.... Chiar n-am mancat asa ceva...
olguta12
"Fear less, hope more;
Whine less, breathe more;
Talk less, say more;
Hate less, love more;
And all good things are yours."
 www.piczo.com/galushk?g=16686272&cr=5" target="_blank"> GALUSHCA IN ACTIUNE
Galushca
POVESTEA DREI PISHCOT |
|
|
|
anka-maria
membru junior
|
Posted 07/05/07 @ 10:45
|
Olguto, cred ca depinde si de gradul de suportabilitate al fiecaruia. Io nu prea mananc dulce si probabil d-aia m-a lovit asa de tare. In schimb,in jurul meu lumea nu parea sa aiba vreo problema.
Ma bucur ca v-a placut.
---------------
Just me |
|
|
|
Bluel
membru junior
|
Posted 31/05/07 @ 11:43
|
super relatarea
Iar despre genul asta de locuri ce sa iti spun? inseamna "acasa" pentru mine: plaje nisipoase albe, apa blue cristalina, snorkeling, palmieri si pinacolada sau rum & coke  . Eu merg de obicei in BVI/ British Virgin Islands, unde am un unchi insurat cu "Santo Domingo"  |
|
|
|
|
 Mesaj nou
Raspunde la mesaj
|
|
|
|
