Sarcina neprogramata, nastere programata

Continua discutia pe forumul nou. Apasa aici

Cele mai citite bloguri

Nr.	Blogul lui
1.	olguta12
2.	Elise
3.	AT_Piticilor
4.	andruskandu
5.	notquiteso
6.	mamitzica
7.	mama42
8.	Luciala
9.	sofia_misicu
10.	craciunitza

Cele mai citite mesaje de blog

Nr.	Mesaj	Blogul lui	Vizionari
1.	Atelierul Piticilor - Lucrari	AT_Piticilor	117366
2.	Jurnalul unei romance "americanizate"- si nu numai	olguta12	54239
3.	Bilantz	olguta12	48185
4.	J D E	monica70	38438
5.	A murit Laura!	craciunitza	29231
6.	Un nou inceput...(2)	danangie	27572
7.	scrisoare catre mama	Picasso	22265
8.	Curiozitate!	Ana68	21618
9.	Povestea lui bebe 2 continua	buburuza2013	20334
10.	Moartea lui Metaforel	olguta12	20208

Jurnalul lui Chan Ultimile 50 de mesaje Vizualizare ca mesaj normal (pentru editare)


Chan	Sarcina "neprogramata", nastere "programata"! Acest mesaj a fost trimis de Chan pe data de 28/03/2008 la 22:18 .:. 3255 vizionari .. Exista 6 raspunsuri la acest anunt
	Nasterea! Eram tineri. Nici nu terminasem facultatea. A venit Craciunul, primul Craciun dupa casatorie. Totul a fost ca in basme si …. am ramas insarcinata. Ne protejam! Nu stiu cum si cand s-a intamplat! Sotul spune, razand desigur, ca am ramas gravida intai mental si dupa aceea fizic! Era dezastru! Ultimul an de facultate, licente de dat, parinti suparati, sot suparat, toata lumea era impotriva mea. Sfaturi de genul – nu e momentul acum, sunteti tineri (aveam 26 de ani), abia v-ati casatorit, ai tot timpul in fata – le primeam cred, de zeci de ori pe zi. Am stat si m-am gandit… cand ar trebui sa programez venirea pe lume a copilului? Iarna, primavara, vara, toamna? In ce luna? In ce zodie? Cu ce ascendent? In functie de ce criterii? Copil la doar 26 de ani? E prea devreme… pe la 30 si “ceva” e bine… Sunt femei care nasc si la 40 de ani. OK. Asa e . Le doresc multa sanatate lor si copiilor lor dar eu nu vreau sa am 70 de ani cand copilul meu va avea 30! Nu vreau sa sufere nepotii la 10 ani ca le-a murit bunica! Daca se poate sa fiu o bunica “tanara si nelinistita” de ce sa nu fiu!!! Si apoi acum pot. Peste 10 ani poate nu mai pot! Am ajuns la concluzia ca asa cum stau lucrurile nu va fi niciodata momentul oportun – vor urma examenele, firma, cariera, masina, casa, concediile... Un copil inseamna renuntari, nopti nedormite, responsabilitati si acum si peste 10 de ani! Asa ca am hotarat. Voi avea copilul. Nu altul, acela care era deja acolo! I-am spus sotului: “Dragule, nu ma simt cu nimic vinovata, nu am premeditat nimic, vreau acest copil! Daca eu vreau si tu nu, e unu la unu - cine decide?.” Punem in balanta. Eu ma voi chinui 9 luni, eu il voi naste, de mine va depinde in primii ani dupa nastere, eu voi arata ca o masina americana, eu va trebui sa renunt la munca pentru a schimba pampersi … prin urmare tu poti sa fii doar spectator daca asta vrei!!! Dupa o saptamana de la anunt a zis ca daca eu imi doresc atat de mult fie! Dar a ramas bosumflat. Eu am Rh negativ, probleme mari in timpul sarcinii… Cele 8 luni (am nascut la 8 luni) a fost alaturi de mine, a mers cu mine la analize din 3 in 3 saptamani, a avut grija de mine, dar bosumflat permanent, isi facea doar datoria de sot. Nu-i intrai cu nimic in voie. Toti copiii de pe strada erau “dusmanii” lui. Unii copii scoteau limba la el!!! Nu am cumparat nimic inainte de nastere, nu am aranjat camera copilului, pentru ca “mai era destul timp”, nu i-am cantam “burtii”, nu i-am spus povesti, nu am facut nimic "la moda". Eram doar insarcinata si atat. Ma umplea de nervi! Nu pentru ca nu m-ar fi ajutata cu greutatile care aveau sa vina (e un om responsabil si nu ne-ar fi lasat la greu), ci pentru ca urma sa fie tata vreo 60 de ani si pentru mine conta ce fel de tata va fi! Nasterea era pregatita. Ziua, ora, rezerva, doctorul, anestezistul, asistenta – cezariana. Vezi sa nu! Domnisoara a hotarat ca vine cand vrea ea nu cand vrea medicul. Noaptea de 20 spre 21 septembrie a inceput sa ma doara burta, sa am “crampe” si sa am o stare de neliniste. Sigur am mancat ceva ce nu mi-a priit. Ok. Asa o fi… Dimineata, pe la 8, am plecat la mama (vreo 2 km) pe jos, singura. Era o frumoasa si insorita zi de toamana… Ma durea “timid” burta si mi se accelerasera bataile inimii… Pe drum analizam de zor mancarea din ziua precedenta doar doar o-i gasi problema!. N-am gasit nimic care sa imi dea de gandit… Oricum de nascut nu aveam cum sa nasc… 8 luni, joi m-a vazut doctorul (era sambata) a zis ca totul e ok , sa vin peste 3 saptamani la control si tot in saptamana aia era programata cezariana. Dupa ce ii povestesc mamei ce probleme am, ea , femeie cu “scaun la cap” incepe sa urle ca astea sunt semne clare de nastere… Aiurea! E cazuta in cap! Isi doreste atat de mult nepoata ca daca s-ar putea sa nasc in momentul ala ar fi perfect! Il cheama pe un vecin, medic cardiolog, acesta ma vede si decreteaza – naste! Oameni buni, helloo, cum sa nasc? Mai am cel putin 3 saptamani! Ii declar doctorului ca el e CARDIOLOG si ca nu stie ce spune, urlu la mama ca vrea sa ma vada neaparat la spital, refuz sa-mi sun sotul pe motiv ca nu este cazul. Vecinul, cardiologul, care intamplator era si directorul spitalului judetean, suna la spital sa vina un medic ginecolog sa ma vada. Refuz categoric! Eu am un medic la Bucuresti nu las pe oricine sa-si dea cu parerea despre mine si copil. Plus ca astia din oras sunt prosti! Evident ca l-am jignit si pe vecin… dar era oarecum motivat – urma sa nasc! Mama insista sa-l sun pe medicul “de la Bucuresti”! In final, ca sa o fac sa inchida gura ca turuia continuu si vazand eu ca totusi durerile reveneau la 15 minute fix, am zis fie – il sun pe doctor. Asta cand aude urla si el la mine… de parca toata lumea nu mai putea sa vorbeasca normal, si spune sa-mi pun repede fundul intr-o masina si sa vin la Bucuresti daca nu vreau sa nasc acasa… Bai… oamenii astia nu sunt normali. Am 8 luni de sarcina… Imi incolteste un gand … poate sunt probleme cu copilul. Pana aici mi-a fost. Incep sa urlu eu la toata lumea… toti se miscau incet… tata nu-si gasea cheile de la masina, sotul la telefon imi spunea ca sigur exageram noi, pana la urma ne incolonam si ne urnim spre Bucuresti. Era deja ora 13. In masina aveam “crampe” fix la 10 minute. Ca atunci cand esti deranjata la stomac…Si imi venea sa fac pipi… continuu… Iintram in Bucuresti, sun doctorul, imi spune ca ne asteapta. Ajung la Polizu, intru la doctor in cabinet ii spun ca trebuie sa ma duc urgent la pipi el spune sa urc intai pe “masa” sa ma vada. Omule fac pe tine daca nu ma lasi… El zice ca stie ce face. Ok , riscurile meseriei… eu i-am spus... Ma urc pe chestia aia, doctorul dupa ce se “benocleaza” acolo face oau!!, asistenta se intepeneste langa pat cu un teanc de fise sa le completeze. Femeie ma lasi! Fac pipi! Nimeni nu vroia sa ma lase la buda… Doctorul decreteaza – urgent in sala de nasteri nu pe jos ca nu mai poate merge, cu targa… De ce sa nu pot merge? N-am nicio problema… in afara de pipi. Ajung in sala de nasteri, ajung pe masa si incepe agitatia… Pentru ce? Nici burta nu ma mai durea… doar ma trecea pipi. O asistenta imi spune sa stau linistita ca este doar o senzatie si ca am dilatatie 7, aproape nasc. Cum sa nasc femeie? Esti nebuna? Nu ma doare nimic. In filme era dezastru… femeile alea se chinuiau multe, multe ore. Ma pregatisem mental pentru ce era mai rau… Din cauza asta hotarasem cezariana (si din cauza problemelor medicale) . Cand am vazut ca lumea din jurul meu era hotarata – nasteam - am inceput sa urlu - eu nasc cu cezariana… doctorul imi spune ca, copilul e deja “angajat” si ca nu poate sa-mi faca cezariana asa ca sa ma chinui sa imping. Angajat? Ma gandesc sa-i spun vreo 2 despre angajare, sa-i spun ca "angajarea" copilului e ilegala dar se vedea ca nu prea are chef de glume si imi inghit cuvintele… Ma rog… el era desteptul la faza cu nasterea… Era ora 15,20. Nicio contractie, nicio durere. Ma aseaza la aparate in asteptarea contractiilor cand ce sa vezi? Copilul era deja in suferinta! Ii scadea pulsul si ii crestea f. mult. Din nou pe masa… impinge… Ce sa imping ca nu aveam nici o contractie… nu reuseam deloc…, imi toarna o sticla de iod acolo, urlu la el ca imi provoaca suferinta … si ca eu nu am vazut ca se procedeaza asa… De parca numai la nasteri asistasem eu pana atunci…dar ce mai conta… Nu ma mai durea nici macar burta! Doctorul incepe sa urle ca daca vreau copilul ala sa ma chinui mai mult… Asta e nebun… pai cum sa nu vreau copilul din moment ce ma aflam acolo? Ma ajuta toata lumea… toate asistentele impingeau de zor alaturi de mine… pana la urma nu stiu ce au facut ca am simtit o durere infioratoare dupa care o relaxare totala… Nascusem? Asta a fost? Fetita a confirmat printr-un tipat… nu scancet cum auzisem ca plang copiii la o zi ci urlet… pai daca toata lumea urla la cineva in ziua aia se vede treaba ca ea nu facea exceptie. 15.40 a fost ora la care Andreea a hotarat ca trebuie sa-si inceapa calatoria in asta lume…Rapid! Dupa ce ma zgaiesc la copil (nu am apucat sa vad mai nimic dar am concluzionat in mintea mea – e uratel…) intreb pe toata lumea (ceea ce cred ca intreaba toate mamicile din lume, indiferent de natie si de limba in care intreaba) daca e bine, daca are tot ce trebuie in dotare. Evident, din nou nu e ca in filme…(era in 1996). Nu mi-o da nimeni in brate, mi-o arata doar o asistenta de la distanta si in fuga. Cum nu vazusem in viata mea un nou-nascut mi se pare o fiinta tare ciudata…nu cum sunt copiii aia de la televizor. Ma rog…ma linistesc cu gandul ca atata am putut eu sa fac… bine ca e sanatoasa! Ma aseaza pe un pat intr-o camera alaturata si cand ma uit in jurul meu constat ca nu tu sot, nu tu familion cum auzisem eu ca se face… Ma parasisera? De unde! Erau livizi, morti de spaima, prabusiti pe scaunele de pe hol, usurati ca totul se terminase … parca ei nascusera nu eu!!! Intre timp se inmultisera si ei afara nu numai eu in sala de nasteri – parinti, socrii, nasi, frati, surori, pana si 2 colege de facultate… Sotul suna in disperare pe toata lumea… Ce treaba importanta facusem noi… Toti tineau sa-mi spuna ce frumos copil am! Pai oameni buni trebuia sa semene cu mine sau/si cu taica-su, asa ca, cum noi suntem 2 frumosi mai ales eu, cum era sa iasa? Da` (intre noi fie vorba) “imi crestea inima”…. Ma umpleam incet, incet de mandrie. Ce ati crezut voi? Ca nu sunt capabila? Iaca, una bucata copil frumos si destept!!! Sotul apare si el in peisaj. Livid, cu o fata cazuta, spasit, cu dureri pe el…il dureau capul, stomacul… Parintii mi-au spus ca in timp ce eu ma “chinuiam” nu spunea decat ca nu vrea sa mor si se ruga sa fim sanatoase si le spunea ca ii e frica sa nu aiba copilul probleme din cauza lui, ca el nu l-a vrut. Aha, ii intrase morcovul… Cand a vazut copilul prima data parca s-a produs o magie. Era al lui, era acolo, era sanatoasa! Nimic nu mai conta. Privea mogaldeata aia cu atata dragoste ca am stiut imediat – va fi un tatic perfect. Si asa a fost si este. Toate spaimele mele acumulate timp de 8 luni s-au raspandit ca prin farmec. Am fost suparata pe mine, imi venea sa-mi dau palme cand ma gandeam cat am suferit pe perioada celor 8 luni, cat m-am rugat sa-i dea Dumnezeu minte, am fost suparata pe el si imi venea sa-i trag numai suturi in fund ca timp de 8 luni m-a facut sa nu cred in el, sa ma indoiesc de faptul ca va fi un tatic minunat . Si acum, dupa 11 ani, cand il vad ce se umfla in pene si ce se lauda cu fetita lui, imi vine sa-i trag suturi in fund!!! Uit greu!!! Si uite asa s-au sfarsit sarcina neprogramata si nasterea programata! Trimite reactia ta

olguta12
Voi invinge!

Posted 29/03/08 @ 03:04

Chan

,

Superba povestea mogaldetei nazdravane si a parintilor ei

.
Mi-ai starnit niste amintiri tare frumoase de pe vremea cand eram "tinara si nelinistita"...si extrem de

.
Sa va traiasca!!! Multa sanatate si fericire Familiei de Nazdravani!
Mai asteptam sa

si alte peripetzii

olguta12

"Fear less, hope more;
Whine less, breathe more;
Talk less, say more;
Hate less, love more;
And all good things are yours."

www.piczo.com/galushk?g=16686272&cr=5" target="_blank"> GALUSHCA IN ACTIUNE

POVESTEA DREI PISHCOT

Amintiri de alta data...

Chan
nou venit

Posted 29/03/08 @ 11:07

Olguta, mutumesc.

Scriem, scriem ... sa te tinem ocupata si permanent cu zambetul pe buze!!!

In drum spre Bucuresti incolonarea s-a facut in doua masini! Intr-una eu si sotul - pentru a avea "spatiu" necesar pentru "respirat" si intr-una mama, tata si sorela!
Sotul si cu mine in masina din fata (de... aveam prioritate ), parintii in urma noastra. Pana in Bucuresti trebuia sa parcurgem vreo 90 de km . Pe vremea aia (vai ce baba sunt...), in 1996, nu erau inca telefoanele mobile (in Romania), prin urmare "comunicarea" cu masina din spate nu se putea realiza in mers!!! Ei bine daca nu luam "masuri" cred ca ajungeam la Bucuresti in 4 ore... Din 10 in 10 minute tata "flesuia" cu farurile si claxona sa tragem pe dreapta. Opream, scotea capul pe geam si ma intreba "Tati, esti bine?" ...O data, de 2 ori... A treia oara s-a dat mama jos din masina sa vada si fizic ca sunt bine nu numai audutiv...Ma calmez cu gandul ca sunt parintii mei si sunt ingrijorati. Continuam drumul ... a patra oara, a cinca oara... pana cand, plina de nervi, ii zic sotului sa opreasca , il amenint pe tata ca daca nu o ia el inainte nu ma mai misc de acolo si ii spun, tot urland evident, ca il "flesuiesc" eu daca NASC!
Si uite asa am reusit, totusi sa nasc in Bucuresti si nu pe strada, langa o borna cu KM nu stiu care...

mamitzica
membru junior

Posted 29/03/08 @ 11:56

Asa-i ca e emotionant ca si dupa 11 ani iti amintesti exact fiecare secunda din ziua care ti-a schimbat viata pentru totdeauna.
Sa va traiasca si sa va bucurati de ea.

Chan
nou venit

Posted 29/03/08 @ 16:18

Mamitzica, multumim.

Sunt evenimente pe care nu le uiti toata viata!!!
Nu am uitat nimic, absolut nimic din cei 11 ani de viata ai Andreei.
Imi aduc aminte lucruri si fapte total neimportante pentru cei din jurul meu si care nu s-au legat neaparat de un eveniment major (nastere, aniversari, prima zi de gradi, prima zi de scoala).
Si mai sus am facut un "rezumat"

... imi amintesc mult mai multe...

Denisam
blessed mommy